MATERIA, ELEMENT FUNDAMENTAL AL LIMBAJULUI PLASTIC

THE MATTER - FUNDAMENTAL ELEMENT OF VISUAL LANGUAGE

Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter, Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism, Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.

Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract, Formă, Materie, Materialitate, Mimesis, Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.

Abstract: The author of the study pursues to put together his research regarding the matter and materiality in the context of the art work, developed both as a practitioner and a teacher, and in the same time to pursue an outline of a personalized point of view in the idea of opening this theme to a future study.

Rezumat: Autorul prezentului studiu îşi propune să reunească cercetările sale privind materia şi materialitatea în contextul operei de artă, dezvoltate atât ca practician cât şi ca dascăl, dorind deopotrivă să contureze şi un punct de vedere personalizat privitor la deschiderea înspre viitor a temei propuse.

motto:

“Spre deosebire de Dumnezeu, artistul nu crează materia, el operează cu ea.”

René Berger

Materia, în contextul cercetării noastre, are două ipostaze: una artistică şi una neartistică. Am putea zice că intervenţia cu intenţie artistică îi dă materiei o configuraţie artistică. Poate să ne fascineze un obiect, o fiinţă, un peisaj sau orice formă de manifestare a materiei, dar dacă nu există o intenţionalitate de creaţie artistică din partea unui creator, nu denumim această realitate artă. Sigur că în concepţia premodernă prelucrarea materiei având ca finalitate obiectul de artă era obligatorie pentru actul artistic. În epoca modernă, sau mai bine zis postmodernă, dominată de raţionalism, poate fi suficientă concepţia, intenţia care de multe ori se concretizează doar prin minime intervenţii în realitatea dată, prin schimbarea uneori a contextului, a raporturilor dintre fragmentele alese, în schimbarea atitudinii vis-à-vis de ele. Cred că ar fi interesant de urmărit, prin exemple concrete, atitudinea şi modurile diferite de abordare în diferite epoci, la diferiţi artişti.

Materia are o funcţie activă în timpul elaborării ei formale, iar concretizarea finală păstrează amprenta indelebilă şi mereu activă a activităţii procesului creator. Imperceptibilele modulaţii materiale, obţinute prin acţiuni fizice, imprimă caracterul unui impuls psihic, realizând o intenţie artistică.

“«Nu este un gest care să nu fie legat de corpul artistului, de gândirea sa, de inima sa, şi care să nu devină pentru altul miraj şi stil», autorizează Rene Berger. Astfel considerată, materialitatea limbajului, plasticizată de acţiunile fizice ale mâinii artistului, acţiuni datorate impulsurilor psihice ale acestuia, accede la rangul de formă, ipostază spaţială a unui proces creator şi invitaţie directă la însuşirea calităţii sale în singura posibilitate de desfăşurare a gândirii permisă de un obiect fizic : experienţa.” [Constantin Chirculescu (1.)]

“Poţi să-ţi imaginezi cele mai grozave lucruri din lume, să pui la cale cele mai subtile proiecte, să meditezi la cele mai suave acorduri, să treci drept un om de geniu, toate astea nu înseamnă nimic ... Aşa cum nu există artă fără operă, tot aşa nu există operă fără materie. Cred că nu e inoportun de a reaminti, mai ales în epoca noastră, în care atâţia pretind să înlocuiască materia prin simple intenţii, pe care le publică, prin manifeste şi programe, pe care le proclamă şi le răspândesc, şi până la urmă găsesc destui creduli care să-i urmeze.” [René Berger (2.)]

Existenţa obiectivă, în sine, a operei de artă este deci de neconceput în absenţa materiei, însă pentru ca acesta să devină o existenţă semnificantă, vie, modelatoare este nevoie de interacţiunea cu o conştiinţă receptoare, a cărei participare reiterează, mereu la alt nivel al spiralei, circuitul “spirit-materie-spirit” iniţiat de sursa generatoare (autorul operei).

“Legea obiectivaţiei este dublă. Ea spune mai întâi că: un conţinut spiritual nu se poate menţine decât în măsura în care el e făcut captiv al unei materii sensibile reale, adică în măsura în care este înlănţuit în ea prin modelarea particulară a materiei, şi în felul acesta este susţinut de aceasta. Şi în al doilea rând ea spune că: acest conţinut spiritual purtat de materia modelată are continuu nevoie de acţiunea reciprocă a spiritului viu, a celui personal ca şi a celui obiectiv; căci el este dependent de o conştiinţă care intuieşte – putem de asemenea spune, de o conştiinţă care înţelege sau care recunoaşte şi căreia el îi poate apărea mijlocit de plăsmuirea reală.

În obiectul estetic, materia este, potrivit caracterului artei, piatra, bronzul, culoarea de pe pânză, cuvântul, scrisul sau sunetul. Însă acestea ca atare, oricum ar fi modelate, ar rămâne mute şi nu ar putea fi purtătoare de conţinut spiritual – fără acţiunea reciprocă a spiritului viu.” [Nicolai Hartmann (3.)]

Necesitatea ca opera de artă (şi aici ne referim în special la opera de artă din domeniul vizualului) să se obiectiveze prin intermediul unui suport material cu o perisabilitate cât mai redusă – coordonată stabilă de-a lungul a nenumărate veacuri de producţie artistică – a suferit în timpurile moderne o adevărată “moarte clinică” odată cu introducerea masivă a materialelor derizorii, tinzând spre aneantizarea rapidă (limita maximă în acest sens fiind atinsă de Yves Klein prin expoziţia sa “Le Vide”/“Vidul”, din aprilie 1958, galera Iris Clert), promovarea actului artistic autodistructiv şi convertirea procesului de creaţie artistică în însuşi obiectul artistic (de ex: “Omagiu New Yorkului” - operă realizată de Jean Tinguely, autodistrusă în faţa publicului spectator la data de 17 martie 1960, în grădina din faţa Muzeului de Artă Modernă din New York, acţiunile grupării «Fluxus», etc.), sau a artei cu caracter programatic efemer (cum ar fi “împachetările” operate de Christo Javacheff asupra unor monumente arhitectonice sau porţiuni din natură). În mod paradoxal, însă, postmodernitatea in nuce a declanşat o acţiune recuperatoare

prin înregistrarea acestui tip de manifestări artistice pe suport electro-magnetic sau electronic, în virtutea unei subsidiare irepresibile aspiraţii general umane către “etern”, trădând astfel, în esenţă, revolta epocii moderne.

Puncte majore de inflexiune în atitudinea artistului faţă de materie, modernitatea şi postmodernitatea vor focaliza interesul nostru, în mod special, în prezenta lucrare.

Context şi ipoteză de lucru

Premisa comună constă într-o tendinţă de emancipare a mijloacelor, a materialelor din care sunt dezvoltate apoi lumi proprii de scopuri în sine. În pictură se observă limpede cum ceea ce mai înainte a fost mijloc de reprezentare - să zicem o pată de culoare – devine acum o reprezentare în sine solicitând dreptul de a avea propria sa raţiune de existenţă. Fără îndoială, tocmai de aceea, are loc o intensificare a caracterului de plăsmuire a operei, deci, din nou o coborâre a puterii ei simbolice sau a capacităţii ei de trimitere la altceva, decât metamorfozare, metaforizare, transfigurare, etc.

Aici, se poate pune problema analizei care, într-un alt context, o vom face sintagmei care străbate de la un capăt la altul estetica contemporană: cea de “realite nouvelle”. “Noua realitate” – observăm pe scurt - este acea lume intermediară a mediului cultural care devine echivalent al naturii. Ţinând seama de vechea formulă kantiană “finalitate fără scop”, opera de artă nu mai stă alături de natură ci printre nenumăratele organizări ale acesteia. Astfel realitatea operei de artă ca microsimbol al culturii (post)industriale îşi revendică, alături de datul natural, legitimitatea unui nou statut ontologic.

Analiza rosturilor şi sensurilor acestei lumi intermediare - a devenirii întru artă - o încercăm în lucrarea de faţă. Transfigurarea spirituală a materiei - altfel decât în alte epoci - dezvăluie modul în care opera vizuală fiinţează. În principal, materialitatea şi esenţa ei substanţială nu este nici natura, nu este nici opera de artă în sensul clasic, ci fiind artefact, devine încet-încet – şi muzeele o demonstrează – “simbol al lumii intermediare a celei de a treia epoci umane” (Herbert Read).

În esenţă, tot ceea ce încercăm să înţelegem în legătură cu frământările artei la acest început de mileniu, nu e altceva decât o încercare de a desluşi un limbaj direct sau indirect ale cărui înţelesuri pot fi desfăşurate de la baza “literală” - materială – şi apoi prin alegoric, simbolic şi anagogic până la stadiul de absolută transparenţă şi transfigurare. Competenţele de înţelegere se află, e de altfel bine ştiut, în relaţie directă cu dominanta canonică a epocii despre care discutăm şi în care trăim.

NOTE:

1.      Constantin Chirculescu, în Prefaţa la Rene Berger, Descoperirea picturii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 6
2.      Rene Berger, Descoperirea picturii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 57
3.      Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 95

Despre autor

Magda Cârneci, “Vasile Tolan - «File de calendar»”, Buletin Informativ editat de UAP din România, Nr. 13, seria II, Martie 2000

O dicţie postmodernă a purei realităţi. Cred că Vasile Tolan a fost dintotdeauna interesat, în mod genuin, de «pura spontaneitate», fără nici o trimitere la Konrad Fiedler şi la urmaşii teoretici ai acestuia.

Înţeleg prin aceasta capacitatea lui înnăscută de a se spune, întreg, într-un unic gest vizual complet, «absolut» în deplinătatea lui explozivă, care să-i exprime energia momentană a fiinţei, «semnătura» ei unică şi irepetabilă, în spaţiul şi timpul clipei, al trăirii intense a prezentului pur.

Chiar de la debutul lui de la începutul anilor ’80, Tolan a părut prea puţin interesat de figurativ, de reprezentarea cu rapel în realitatea recognoscibilă, deşi direcţia dominantă a momentului era, la tânăra generaţie, realismul grotesc, agresiv, al «neo-expresionismului».

ALMANAH EUTERPE - ART REFLECTIONS

Pages

Monday, October 1, 2012