ANUL /
YEAR II / Nr. 7 / 2012. 10.-12. Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2012.11.01. Joi / Thursday
Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter,
Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism,
Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.
Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract,
Formă, Materie, Materialitate, Mimesis,
Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.
Abstract: The study outlines the general issues, which are taken into
discussion and shows some of the conceptual delimitations, such as: the
acceptance given to matter and materiality in the visual arts, the dynamics of
matter in the creative process (form, movement, transformation), or its opening
towards spirituality (the poetics of the matter). The author also distinguishes
the ideas related to matter in the visual arts realm, ideas which constitute
the starting point of his thesis. These are the following ones: the fact that
although they initially derive from nature, between the art's and nature's
matters there is a non-identity relationship; that depending on their physical
characteristics (consistency, granulation, density, structure- crystalline or
amorphous etc.) they show a certain specific formal endowment, so that they can
be only used for a specific kind of visual modeling, without the possibility of
using one instead of the other because each of them has its own visual
expressivity; the fact that the matter is permanently related to form, the
latter being able to accomplish the coupling between the matter and the idea,
which is being expressed- the visual arts space being first of all the matter,
which has received a certain form and structure.
Rezumat: Se conturează problemele generale luate în discuţie şi se operează
câteva delimitări conceptuale necesare, cum ar fi: accepţiunea dată materiei şi
materialităţii în artele plastice, dinamica materiei în procesul de creaţie
(stare, mişcare, transformare) sau deschiderea acesteia către spiritualitate
(poetica materiei). Sunt evidenţiate de asemenea ideile legate de materie în
sfera artelor plastice care se constituie pentru autor ca punct de plecare în studiul
de faţă, şi anume: faptul că, deşi provin iniţial din mediul natural, între
materiile artei şi materiile naturii există o relaţie de non-identitate; că în
funcţie de caracteristicile lor fizice materiile (consistenţă, granulaţie,
densitate, structură cristalină sau amorfă etc.) prezintă o anumită vocaţie
formală şi se pretează la un anumit tip de modelare plastică, astfel că nu pot
fi folosite una în locul celeilalte, avându-şi fiecare propria expresivitate
plastică; faptul că materia este în mod indisolubil legată de formă, aceasta
din urmă realizând racordul între materie şi ideea ce se vrea exprimată –
spaţiul plastic fiind în primul rând materie ce a căpătat o anume formă şi
structură.
Probleme generale şi delimitări conceptuale:
- Ce este materia din punct de vedere al artelor plastice ?
- Materie, materialitate, materialism.
- Stare, mişcare, transformare.
- Poetica materiei.
Materia este, estetic vorbind, conceptul complementar al formei. În limbajul natural şi cel al pedagogiilor artistice,
materiei i se spune şi conţinut al formei. În extensie, în plan ontologic, prin
materie nu trebuie să înţelegem doar materia sensibilă care umple spaţiul, ci
materie în sensul cel mai larg este tot ceea ce e nedeterminat şi nediferenţiat
în sine, în măsura în care îşi dovedeşte capabilitatea de a primi forma, până
la formele elementare ale spaţiului şi timpului. Acestui mod de a fi al materiei
îi spunem în mod normal realitate, existenţă. Luarea în posesie de către artist
a realităţii, îi dă acestuia sentimentul realităţii, adică îl pune în situaţia
de stăpânire a materiei.
“Realitatea singură îndeamnă pe om să-i vadă
transformările posibile şi cunoscându-le să le înfăptuiască. Întreagă,
realitatea aceasta tânără, deschisă către viitor, prospectivă cum este, afirmă
fără urmă de fatalism necesitatea”. [Constantin Noica
(1.)]
Există
şi un sens mai restrâns al materiei în sens estetic. Prin aceasta (materia),
înţelegem domeniul elementelor sensibile pe care se bazează plăsmuirea
artistică. Într-adevăr în obiectul estetic, rolul de materie îl are
acea întruchipare, care poate fi recunoscută ca artă ce simbolizează spaţiul şi
timpul. Raportul spaţio-temporal, este fără îndoială fundamental pentru toată
analiza obiectivă a formativităţii, a materialităţii şi a frumosului. Din acest
punct de vedere, materia nu înseamă ceva ultim şi indisolubil ca în fizică sau
chimie, ci este cu desăvârşire doar specia elementelor sensibile care, în
creaţia artistică suferă o modelare de un caracter particular şi personal.
Fără materie, nu numai că arta n-ar putea fi,
dar nici nu ar putea deveni ceea ce aspiră să fie. În opoziţie categorială faţă
de conceptul filozofic de materie, ca principiu desemnând un domeniu al
spiritului, conceptul estetic al formei, raport la materie, dobândeşte o seamă
de determinări dintre care încercăm să surprindem câteva.
a. Materiile au o anumită vocaţie formală, au o consistenţă, o culoare,
o granulaţie. Materiile sunt alese pentru “anumite efecte”, “izvorâte din
natură”; materiile artei nu sunt naturale, există un divorţ între materiile
artei şi materiile naturii – chiar unite printr-un riguros acord formal –
întrucât este vorba de o trecere din sfera naturii în sfera culturii. Din
materialele puse la dispoziţie de natură, arta extrage materialul şi substanţa
unei naturi noi. Materialele artei au o dimensiune culturală, ele se înscriu într-o altă ordine: lemnul statuii nu
mai este lemnul arborelui, marmura sculptată nu mai e marmura carierei. Viaţa
aparentă a materiei naturale s-a modificat, s-a metamorfozat.
“Astfel se
stabileşte un divorţ între materiile artei şi materiile naturii, chiar dacă
sunt legate între ele printr-o riguroasă analogie formală. Se vede cum se
întemeiază o nouă ordine. Sunt două regnuri, chiar dacă nu intervin artificiile
şi fabrica. Lemnul statuii nu mai e lemnul arborelui, marmora sculptată nu mai
e marmora din carieră; aurul topit, prelucrat, este un metal inedit; cărămida
arsă şi clădită, n-are nimic comun cu argila din carieră.” [Henri
Focillon, vezi (2.)]
Sub acţiunea umană
modelatoare materia naturală îşi modifică existenţa în mod dramatic, sensurile/semnificaţiile
latente în starea originară fiind “descătuşate” de artist,
nu însă fără ca acestea să sufere totuşi o profundă metamorfoză: “Pentru un
sculptor, lemnul are trei vieţi: cea dintâi, de copac viu, care-şi trage seva
din pământ către frunze şi flori, temător faţă de animale şi oameni, ale căror
gânduri bune sau rele nu-i rămân ascunse. A doua viaţă a lemnului începe după
un somn lung, abia după ce a fost tăiat şi pus la uscare, când sculptorul îl
prinde în mâinile lui şi s-apucă să-i vorbească, rugându-l să încerce să
exprime împreună cu el vreo minune de idee. Iar a treia viaţă începe după ce a
fost cioplit şi scobit de unealtă, când, uscându-se crapă, trosneşte, se îndoaie,
respiră, desăvârşind astfel opera artistului.” [Constantin Brâncuşi (3.)]
b. Materiile artei nu pot fi folosite una în locul celeilalte, o aceeaşi
formă trecând de la o materie la alta, suportă o modificare esenţială, o
metamorfoză: materiale diferite = expresie diferită. Unicitatea şi legătura ei
cu procesul de materializare impune recunoaşterea modului “ în care forma
este materializată, dar şi că ea este întotdeauna materializare” [H.
Focillon].
c. “Materializarea” nu indică un proces de plăsmuire materială orientat
spre exterior ci, prin excelenţă, un proces de construcţie stilistică. Materializarea presupune tehnica: materia – forma – tehnica
devine la Focillon cadrul problematic esenţial care fundamentează examenul
stilistic şi istoric al vieţii formelor.
d. Forma
este întotdeauna materializare. Materia şi forma sunt indisolubil legate. “Tehnica este o noţiune activă şi vie”,
tehnica este un proces sau “totalitatea
procedeelor unui meşteşug”. Tehnica este aleasă de către artist întotdeauna
în funcţie de tipul de materie în care vrea să-şi alcătuiască opera, mesajul pe
care intenţionează să-l transmită fiind în mod hotărâtor influenţat de materia utilizată. Aici am putea aminti
cazul gravurii – unde relaţia cu tehnica de gravare şi implicit cu materialul
de gravat – deşi se pune în termeni diferiţi la fiecare personalitate artistică
în parte –joacă un rol decisiv atât în procesul de obiectivare a lucrării
finale cât şi în realizarea proiectului: “Una
din cele mai specifice trăsături ale gravurii este aceea că proiectul la care
se va raporta imaginea finală necesită o transpunere în materialul de gravat.
La acest nivel, al transcrierii şi
respectării proiectului, se nasc atitudini diferite, se iau decizii distincte,
de la gravor la gravor. În mod evident tipul de atitudine a fost puternic
marcat de comandamentele epocii, de rosturile gravurii în context, există însă
tulburătoare excepţii care netezesc înspre zilele noastre configurarea unor
atitudini foarte personale, marcate de structura profesionistului dar şi de
crezul lui artistic.” [Mihai Mănescu (4.)] Se impune
stfel un imperativ de natură tehnică necesar, deşi nu suficient: “Compatibilizarea proiectului cu tehnica
aleasă este o severă permanenţă în activitatea gravorului.
Este de neimaginat ca desenul
premergǎtor, cât de sumar ar fi el, într-o concepţie mai modernă, sǎ conţină
semne plastice pe care tehnica intenţionată de artist să nu şi le poată
permite. În instrucţia artistică a ucenicilor breslei, tema revine cu
insistenţă justificată.” [Mihai Mănescu, vezi (5.)]
e. Spaţiul plastic este în primul rând materie plastică structurată,
in-formată. Materia este viaţa însăşi a spaţiului plastic - “totul este
formă, viaţa însăşi este o formă” [Honoré du Balzac] – forma
fiind aceea care face racordul între materie
şi idee:“Forma ţine de Idee, nu
ca hainele de corp, ci ca scoarţa de copac, în simbioză strânsă,
fortificându-se împreună, murind împreună. La fel cum semnul revelează (sau
ascunde) sensul, forma, în ceea ce are mai general, face cunoscută (sau
ascunde) ideea.” [Jacques Claret,
vezi (6.)]
Ca şi în natură,
atunci când motivaţia ascunsă, funcţională a sensului formei dispare sau se
schimbă contextual, forma rămâne, pentru o vreme, în suspensie, ca apendice
care permite o decriptare, eventual, estetică plasându-se în sfera gratuităţii
pure, a jocului.
Forma însăşi ţine de
materializarea procesului creator:“Imperceptibilele modulaţii materiale, obţinute prin acţiuni fizice,
imprimă caracterul unui impuls psihic, realizând o intenţie artistică.”
Tocmai această materialitate (re)găsită, intrinsecă
limbajului plastic, pretinde artistului contemporan dedicat o participare, o
comuniune iniţială totală cu ordinea
lumii în tentativa de articulare a unor configurări artistice autentice,
credibile.
NOTE:
1.
Constantin
Noica, în lucrarea Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 19692. Henri Focillon, Vie des formes, Leroux, Paris, 1934, p. 49
3. Constantin Brâncuşi, apud Tretie Paleolog, De vorbă cu Brâncuşi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 19
4. Mihai Mănescu, Tehnici de figurare în artă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, cap. “Dialog cu materialul”
5. Ibidem.
6. Jacques Claret, Ideea şi Forma, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 76
7. Constantin Chirculescu, în Prefaţa la René Berger, Descoperirea picturii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 6.
