Saturday, December 1, 2012

MATERIE ŞI ARTISTICITATE

ANUL / YEAR II / Nr. 7 / 2012. 10.-12.
Arte vizuale / Visual arts
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2012.12.01. Sâmbătă / Saturday

Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html

 
MATERIE ȘI ARTISTICITATE
(FORMĂ ȘI CONFIGURARE)
MATTER AND ARTISTRY
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter, Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism, Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.
Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract, Formă, Materie, Materialitate, Mimesis, Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.
Abstract: The study emphasizes the distinction between the matter used in the arts and the one belonging to the non-artistic realm, as well as the difference between the creative purpose of the artist and the reproductive character of the artisan related to the same type of matter. In the same chapter, by considering the materiality the key to interpreting the art work, the author sets out with the help of the confiding personality of the artist painter Horea Bernea some of the most relevant moments of the 'voice of matter' in the context of art work along the art history. The conclusion suggested by this tour aims at the idea of respect of the artist towards the matter, towards its intrinsic message and the specific ways of approaching it, with the goal of setting a dialogue- even if a tensed one- between parts, since the absence of such a dialogue would eventually lead to an alteration of the art work's message or even to a total lack of its understanding.
Rezumat: Subliniază distincţia dintre materiile artei şi cele aparţinând sferei non-artistice şi cea dintre acţiunea cu caracter creator a artistului şi cea cu caracter reproductiv a meşteşugarului, vis-à-vis de acelaşi tip de materie. Tot în acest studiu, luând materialitatea drept cheie de interpretare a operei artistice, autorul jalonează dimpreună cu personalitatea confină a pictorului Horea Bernea câteva din momentele de maximă relevanţă a “vocii materiei” în contextul operei de artă de-a lungul istoriei artei. Concluzia sugerată de acest excurs vizează ideea respectului artistului faţă de materie, faţă de mesajul ei intrinsec şi modurile specifice de abordare a acesteia, în virtutea stabilirii unui dialog – chiar şi tensionat – între părţi, absenţa acestuia putând determina o alterare gravă a mesajului operei de artă sau chiar lipsa de inteligibilitatea a acestuia.
*
Am putea porni de la premiza că intervenţia cu intenţie artistică impune materiei o configurare artistică. În acest sens, cunoscutul sculptor britanic Jacop Epstein afirma, în apărarea lui Brâncuşi, la procesul intentat de către acesta Serviciului Vamal SUA: “Când o bucată de piatră, de marmură, a început să fie lucrată de mâna unui om, dacă acesta este un artist, piatra poate să devină din acel moment o operă de artă.” [Jacop Epstein (1.)]

Această ascuţime, devenită un truism astăzi, a impus o dezbatere internaţională virulentă asupra fundamentelor teoretice ale artei moderne, iniţiind o mutaţie de proporţii în percepţia generală asupra actului de creaţie ca atare.

“Dacă plecăm şi de aici de la artele care ţintesc la reprezentare, atunci primul lucru peste care dăm este faptul că e vorba de o remodelare (Umformung) a materialului: materialul pe care îl preia arta nu este pur şi simplu reprodus, ci transformat în altceva. Acesta este temeiul pentru care toate teoriile imitaţiei sunt greşite, oricât începuturile artelor ar consta în imitaţia a ceva dat.” [Nicolai Hartmann (2.)]

Materia «operei de artă» îşi câştigă o identitate propie printr-un decisiv proces de transfigurare şi delimitare conceptuală de materia «lumii reale»:

“... transformarea în ceva ireal. În aparenţă, lucrul acesta e în contradicţie cu primul punct; căci tocmai ‘materia’ în care e modelat materialul tematic este cu totul reală. Cum poate fi deci remodelarea în materie în acelaşi timp transformatoare în ceva ireal?

Lucrul acesta se poate explica în felul următor: modelarea întru materie (Einformung) nu este totuşi trecere în existenţă efectivă (respectiv, realizare), ci doar reprezentare (Darstellung), şi aceasta nu îşi tăgăduieşte alteritatea sa. Personajele pe care le crează poetul nu sunt realizate efectiv de el; la fel, lucrurile pe care le reprezintă pictorul: ele rămân toate nereale, nici nu simulează o realitate.

Mult mai degrabă se poate vorbi de o derealizare (Entwirklichung), şi anume într-un dublu sens: 1. de suspendare în altă sferă, de situare oarecum alături de realitate, şi 2. de modificare sau omitere a multor detalii, fără care realul nu ar putea niciodată subzista. Ceea ce este înfăţişat trebuie totuşi să aibă ca suport o materie oarecare, altfel rămâne suspendat în reprezentare, pur subiectiv, şi nu ajunge deloc la obiectivaţie. Cu cea din urmă abia începe însă obiectualitatea estetică.

Lucrurile acestea pot fi rezumate astfel: cu toată realizarea formei – a celei deja alese – în materie, materialul tematic rămâne totuşi de-realizat. Sau: în timp ce forma este realizată în materie, obiectul înfăţişat este desprins totodată de realitate şi opus ei.” [Nicolai Hartmann (3.)]

Acţiunea modelatoare a artistului este esenţial diferită de cea a meşteşugarului, chiar dacă ambii au acces la acelaşi tip de «materiale»:

“Materia, diformă şi rudimentară primeşte din sforţările de a o stăpâni, botezul spiritualităţii. Astfel, cuvântul, sunetul, culoarea sau argila — pe care de altfel fiecare le are la dispoziţia sa — nu capătă o valoare estetică decât prin efortul obstinat al artistului creator. Aceleaşi cuvinte, pe care le pronunţă orice muritor, au o altă rezonanţă într-o operă poetică şi aceeaşi marmoră ordinară are altă înfăţişare când e dăltuită de mâna unui artist.” [Liviu Rusu (4.)]

Statutul privilegiat al artistului, diferenţa specifică în faţa celui care determină pe simplul meşteşugar rezidă în această obsesivă - atinsă de aripa gratuităţii pure - căutare şi creare a formelor noi prin care se exprimă.

 “«Numesc artist, [...], pe acel om care crează forme, indiferent dacă a fost ambasador ca Rubens, muralist ca Gilbert de Autun, ignotus ca Maestrul din Chartres, decorator de manuscrise ca Limbourg, curtean ca Velazquez, rentier ca Cezanne, posedat ca Van Gogh sau vagabond ca Gauguin; numesc meşteşugar pe cel care reproduce formele, oricât de mare ar fi farmecul - sau dexteritatea-meşteşugului său ... Pictorii şi sculptorii, ori de câte ori au fost mari, au transfigurat formele pe care le-au moştenit şi bucuria creatoare a celui care inventase pe Cristul din Moissac, Regii din Chartres şi Uta, a fost deosebită ca natură de satisfacţia simţită de tâmplarul de mobilă fină care tocmai terminase un scrin desăvârşit. » [Andre Malraux (5.)]

Rămâne, deci, o iferenţă de esenţă între caracterul reproductiv, propriu meşteşugarului şi valoarea creării de către artist a unei forme noi.

“Dacă ar fi să simplific teza lui Malraux, s-ar părea cǎ în artă avem două elemente, pe de-o parte forma, pe de alta parte, valoarea. În mod normal, formele sunt imitate, copiate, transcrise din generaţie în generaţie de către meşteşugari. Din timp în timp se iveşte un tip special de meşteşugar, special întrucât el posedă o viziune particulară asupra lumii, un fel aparte de a vedea lumea, şi acest lucru duce la o modificare a formelor de expresie tradiţionale, la o transformare.” [Herbert Read (6.)] Prin aceste afirmaţii Malraux subliniază rolul «personalităţii creatoare» fără însă a intenţiona să spună că aceasta ar «exprima valori» - cu sau fără intenţie; nu există practic nicio lege care să susţină că naşterea formelor plastice ar fi guvernată exclusiv de intelect – de multe ori descoperirea «formei juste» producându-se din întâmplare, şi chiar fără cunoştinţa artistului – iar în acest sens avem de mult formulată concluzia lui Schiller conform căreia crearea unui obiect nou nu este rezultatul unei activităţi intelectuale programatice, ci, mai curând obiectivarea unei necesităţi interioare favorizată de intuiţie/instincte. [Apud Alfred Jung (7.)]

Această intenţie, această motivaţie care este resortul creaţiei artistice se poate imagina fie în materialul însăşi – după cum vom arăta mai jos pentru cazul Horia Bernea – fie în personalitatea demiurgică, în zona noosferică, în ceea ce îndeobşte numim inspiraţie.

Pe traseul istoric – care pentru arte nu este neapărat unul evolutiv – pare a se fi pierdut apetenţa şi disponibilitatea pentru căutarea şi găsirea unei măsuri optime, a unui echilibru între valoarea materială şi cea subiectiv-spirituală a operei de artă. Dacă în Poetica lui Aristotel ni se spune că poetul nu are ce căuta în versurile sale, acestea fiind destinate elogiului eroilor şi a faptelor glorioase, în zilele noastre asistăm la o dramatică răsturnare de accent, la existenţa unei poezii autoreferenţiale centrată şi aplicată cvasi-exclusiv pe personalitatea şi trăirile (adeseori primare) ale creatorului de poezie.

Mutatis mutandis, în artele plastice, de la mimesisul vechilor greci s-a ajuns la o artă care are ca axiomă subiectivitatea şi cel mai adesea neglijează materialitatea operei. Un echilibru în această relaţie se impune a fi găsit, chiar dacă el nu va fi unul care să răspundă unei exigenţe statistice, din care toţi creatorii să se împărtăşească.

Nu ar fi lipsită de interes, în acest context, o incursiune în diversele moduri de abordare, în decursul veacurilor, la diferiţi artişti, a problemei relaţiei gând-făptuire, formă-configurare-materialitate.

“Lumea e bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă, prin vieţuire şi spirituală prin materialitate.” (Horia Bernea)

Cercetarea noastră porneşte de la acest paradox pentru că ne aflăm în domeniul artei şi aici paradoxurile funcţionează cel mai adesea ca adevăruri. Definiţia aristotelică a adevărului-corespondenţă între ceea ce se întîmplă în mintea omului şi în realitatea obiectivă, reluată de latini ca “adecvare a minţii la lucruri”, nu mai este operaţională în artă, aici, unde cel mai adesea corespondenţa are loc între gîndirea artistului şi formele materiale pe care el le găseşte doar pentru a o exprima, pentru a întruchipa, pentru a crea o nouă realitate.

Adevărul este înlocuit în artă cu valoarea verosimilităţii iar artistul rămâne a trăi în acest spaţiu al comunicării cu ceilalţi, prin forme materiale, care să inter-medieze propriile adevăruri, cele la care subiectivitatea, conştiinţa artistică, ajunge în urma acţiunii specifice. Artistul plastic este creatorul unei realităţi care foloseşte materia şi o trans-figurează, înălţând-o de la muţenia amorfă spre sferele în care spiritul se reîntoarce la sine şi se recunoaşte ca spirit în formele alienate, în cele ce au cunoscut natura.

În această perspectivă ni se pare remarcabilă observaţia lui Horia Bernea care afirmă că lumea este spirituală prin materialitate. Dacă este un fapt comun întrebarea asupra sufletului omenesc asupra formei, locului şi dimensiunilor acestuia, nu mai este un loc comun să răspundem că sufletul este trupul, că spiritul este chiar materia pe care este grefat, că – în ordine metafizică – conceptul este unul şi acelaşi lucru cu obiectul pe care îl semnifică.

Acest fel de a gândi are ca axiomă faptul că existenţa este de natură spirituală, că fundamentele ei sunt raţionale şi devenirea ei este una aşişderea şi drept consecinţă o încredere necondiţionată în continuitatea şi perenitatea vieţuirii spirituale prin artă.

Tema de noi abordată conţine – în perspectiva speculativ-filosofică – referinţe generale de filosofie a artei şi estetică dar, în perspectivă pragmatic - artistică va aborda până la nivel ostensiv – nivelul cunoaşterii prin arătare, prin exemplu – felul în care materia devine formă şi expresie, tehnicile con-figurării şi trans-figurării în artele plastice şi în special în pictură.

Horia Bernea îşi justifică opţiunea – exprimată, după cum spuneam mai sus, adecvat, aşadar paradoxal - când afirmă: “Problema materialităţii este o mai veche preocupare a mea; însă nu am crezut ca ea va căpăta alura generalizantă şi larg învăluitoare pe care i-o acord azi. Cred că momentul când s-a produs această maturizare a problemei decurge din sejururile mele romane. Pictura romană din epoca imperială - mai ales anumite exemplare ale perioadei III şi IV - suprapusă vechii şi inexplicabilei calităţi a portretului egiptean post-ptolemaic, a stăruit în mine, trezind conştiinţa importanţei materialităţii în pictură şi sculptură, în arhitectură şi, probabil, de ce nu?, în muzică şi litere. (Ar trebui să spunem, mai corect, nu pictura romană, ci elenistică şi elenism în general.)” [Horia Bernea (8.)]

Elemetele prin care artistul îşi defineşte opera (formă, culoare) rămân subsidiare unei materialităţi secunde, exprimând irepresibil un conţinut spiritual considerat în acest caz, drept intrinsec: “adevărata cheie de interpretare a unei opere ne-o oferă materialitatea ei. Faptul că un obiect e făcut din lut, din beton armat, din plastic sau din oţel influenţează fundamental, cred, forma, sensul, contextul, finalitatea, posibilităţile de lectură, direcţia măsurătorilor ... Sunt convins că zece metri din lut nu sunt egali cu zece metri din metal!

Am ajuns, în consecinţă să definesc în ultimă analiză cultura ca pe o justă raportare la materie... Arta - ca pe o judicioasă şi adecvată raportare la scopul propus prin intermediul materiei. Nici o perioadă deplină a istoriei spiritului nu a fost posibilă fără o justă exprimare în planul material. Această raportare la materie reprezintă de obicei decadenţă, superficialitate, uscăciune... Superficial înseamnă, în fond, o privire ce nu merge în adâncul material al lucrurilor - material chiar în sensul cel mai propriu. Geniul creştinismului este tocmai acesta: nu uită că spiritul, pentru a putea lucra în lume, trebuie să se întrupeze! Trupul care se îmbibă cu spirit, pe care se aşează spiritul, unde are să se «agaţe» spiritul! Aceasta e condiţia omenească deplină şi limpede - care a fost definitiv marcată de venirea Mântuitorului.” [Horia Bernea (9.)]

Pentru a susţine teza sa asupra importanţei materiei şi materialităţii în crearea operei de artă şi în relaţia de comunicare a acesteia cu receptorul Horia Bernea face un excurs istoric invocând câteva momente şi nume ilustre ale artei plastice: “Dacă urmărim «materia» picturii romane în general, ne surprinde gradul de saturaţie al suprafeţelor - mai ales al celor fără loc şi dimensiune, al «fondurilor», ce mai târziu, în arta creştină, vor fi înlocuite de aur. Să-l comparăm cu fresca târzie, post-Renaştere sau cu Tiepolo! Ce carcasă care nu ascunde nimic - din punct de vedere material - constatăm la toată pictura barocă şi după ea! Până la aparţia impresioniştilor, în afara unor cazuri cu totul excepţionale (Velasquez, Goya, Rembrandt, Chardin sau Courbet), problema materiei e tratată cu totul subsidiar şi în funcţie de vocaţia artistului. Peisagiştii englezi, în special Turner şi Constable, ori Corot în Franţa şi, din plin, momentul impresionist cu toată echipa genială care urmează (Van Gogh, Cezanne, Gauguin, Seurat - oricât de ciudat ar părea!) reabilitează, chiar dacă nu programatic, materia şi materialitatea pe care se imprimă imaginea. E vorba despre o materie cu care artistul trăieşte, o materie care e cheia întregului gest pictural. Această materie este ubicuă în arta elenistică, în cea romană, în portretul egiptean târziu şi în icoană. Putem vedea în exemple târzii de artă creştină, precum pictura de la Arbore, până la ce punct se acordă importanţă materiei. Ce să mai vorbim de mozaicuri!!

Dacă rezum, voi spune că mare parte a culturii este un bun dozaj de materialităţi sau găsirea raportului fericit (expresiv) între ele. În privinţa aceasta Roma şi Veneţia devin oraşele-cetăţi emblematice. Roma, cu soliditatea şi diversitatea ei. Veneţia, cu materia ei uşoară, elegantă, de animal marin.” [Horia Bernea ( 10.)]

Remarcabil i se pare lui Bernea cazul El Greco pe care îl consideră o sinteză a concepţiilor orientale şi occidentale în tratarea materiei: “El Greco este un pictor care a reuşit să îmbine experienţa Orientului şi a Occidentului creştin în ceea ce priveşte tratarea materiei. El face o tranziţie între două spaţii tari ale picturii: pleacă din Creta, cu şcoala ei vestită de icoane, şi ajunge în Spania, unde sfârşeşte prin a-şi găsi o manieră foarte proprie de lucru. Dar acest drum conţine un popas extrem de semnificativ: Veneţia. Plecând din Creta, el se opreşte în cea mai bizantină şcoală de pictură a Apusului. Veneţia ne apare, până în ziua de astăzi, ca un loc al tranziţiei ortodoxo-catolice, bizantino-romane să spunem. Paolo Veronese, maestrul lui, este, el însuşi, un fel de sinteză de somptuozitate orientală a materiei şi de compoziţie occidentală. Dacă privim, iarăşi, la Tizian - cel de la Capo di Monte, unde se află lucrările lui cele mai grozave, el te covârşeşte prin splendoarea materiei. Or, El Greco a intrat exact pe traseul acesta, care îl va duce din Creta, prin Veneţia, spre Spania şi putem să îl considerăm ca pe o foarte frumoasă joncţiune între cele două spaţii ale sensibilităţii, tipuri de tratare a materiei. El a găsit o «lamă» firească prin care s-a inserat în arta post-Renaşterii, a celei spaniole - ceea ce e foarte important. Pentru că spaniolii au dat, în genere, ceva foarte solid în sensul materialităţii, a calităţii materiei picturale. Exista şi la Velasquez, şi la Goya această frumuseţe căutată, urmărită, saturată a materiei. În ce îl priveşte pe ultimul - cu care tema materialităţii ajunge până la începutul sec. al XX-lea - eu cred că meritul nu e atât al lui, cât al «locului», al Mediteranei.” [Horia Bernea (11.)]

Din cazul El Greco relatat de artistul român vom reţine şi influenţa locului, a geografiei asupra felului în care este tratată materia în forme plastice. Este neîndoielnic că un peisaj sau altul, o matrice stilistică sau alta – dacă e să folosim termenii filosofiei culturii blagiene – determină moduri diferite de raportare şi de valorificare a materialităţii gestului creator. Există spaţii grele după cum există spaţii uşoare, peisaje imponderabile şi extrem-gravitaţionale şi conştiinţa artistică – pe care ne-o imaginăm ca pe un în-sine – avansează prin aceste materii diferite pe care le putem numi un pentru-sine şi se îmbogăţeşte cu accentele şi caracteristicile locului pe care îl transfigurează în operă.

Extinzând sfera referinţelor Horia Bernea analizează şi pictura nordicilor în acelaşi context al interdependenţei dintre spirit şi materie: “Există şi în pictura «nordică» imense reuşite în această privinţă - Rembrandt, mai cu seamă, la care materia picturală are aproape densitatea cărnii, e o materie extrem de consistentă, de hrănită, de plină. Chiar micii maeştri olandezi sunt salvaţi, sunt valabili prin preocuparea pentru materie. Dar la ei există o diferenţă. Ei sunt mai explicit (şi la un nivel secund, aş spune) preocupaţi de această problemă, în sensul că nu sunt urmăriţi atât de calitatea materiei picturale (cum e Rembrandt), cât de reprezentarea materiei, a materiilor, de reflectarea lor în tablou. Olandezii au în general această temă: le place cum se vede paharul de cristal lângă un potir de aur sau o portocală cojită, lângă carne, lângă aer; le place să reprezinte îmbinări de materialităţi. Însă pe mine mă preocupă prima temă, materialitatea în sine a picturii. Şi tema aceasta apare mai evidentă în tipul de imagine unde structura formală e mai severă, mai economică. La momentul în care, ca la micii maeştri olandezi, subiectul declarat e materia, nu mai ştii foarte bine cât e preocupare pentru realizarea materialităţii şi cât e o temă - aleasă - de studiu. De aceea, mi se pare mai expresivă în această privinţă o icoană cu un sfânt descărnat, dar foarte consistentă ca substanţă picturală.” [Horia Bernea (12.)]

O scădere în această ordine, în această ierarhie a îmbibării spirituale a materiei, pe care încearcă să o articuleze pe momente şi locuri ale istoriei picturii, i se pare autorului secvenţa picturii renascentiste reprezentată de Rafael Şi Michelangelo: “Am fost frapat acolo de aspectul neplăcut, sărac al unei picturi care se caracterizează, până la un anume punct, prin de-materia-litate (nu dematerializare). [...] Acolo mi-am dat seama, iarăşi, că problema materialităţii nu e o chestiune de reprezentare. Există acolo personaje foarte «materiale» ca reprezentare, ca imagine, dar exprimate, oferite în afară într-o carne pauperă, debilă.” [Horia Bernea (13.)]

Acestui relativ eşec, Bernea îi opune reuşitele lui C. Brâncuşi, contestatar al reprezentărilor cu forme de «fleică» ale lui Michelangelor, din care se opreşte asupra lucrării “Oul”: “La Brâncuşi, regăsim preocuparea pentru materie. Formele lui extrem de epurate, «Oul» - să spunem – au o materialitate foarte căutată, foarte prezentă, foarte lucrată. Cum poate fi expresiv un simplu ou, cum poate să vină această formă făcută dintr-un material aspru cum e lemnul, dacă nu prin intervenţia concentrată asupra materialităţii: polisarea îndelungă, reflexul, senzaţia că e extraordinar de tare, de dur... asta e foarte important. ” [Horia Bernea (14.)]

În ceea ce îl priveşte pe el însuşi, Bernea face o admirabil de sinceră analiză a procesului creator decretând că motivaţia fundamentală a acestuia o reprezintă materialitatea şi nu forma, că atunci când este preocupat de o temă sau de variaţiunile ei declanşarea, declicul gestului care devine expresie plastică îl reprezintă mai degrabă foamea de materie decât apetenţa pentru forme: “Mă tem că, de când problema materialităţii mă urmăreşte atât de explicit, de obsesiv, de general, s-ar putea să dau greş în a o trata efectiv tocmai pentru că a devenit program. Mult timp am crezut că motivaţia adâncă, cinstită a picturii mele constă în apariţia (şi apoi urmărirea) unor anumite forme. Să le spunem forme-arhetip: deal, prapor, coloană. Ele au apărut realmente şi m-au urmărit ca un fel de obsesii, mereu reluate. Aş observa ca mă interesează forme cu o anume axialitate, ceea ce m-a condus întrucâtva firesc la «Coloană». Tipul acesta de lucru - legat de o formă limpede, geometrică - mi se potriveşte, mă exprimă bine: e ca o temă de jazz, care îmi da suficientă libertate pentru a mă putea abate de la ea. Dar mă abat de la ea, în jurul ei, prin ea, cu ea. Or, de curând mi-am dat seama că eu nu pot avea cu adevărat un gest aşa-zis creativ, nu pot fi sigur de el, nu mă pot preocupa de o anumită imagine şi nu mă pot apuca de «făcutul» ei, decât dacă am o foarte clară intuiţie a tipului de materialitate care îi convine. Nu atât forma îmi dă motivaţia decisivă, cât materialitatea în care ea se întrupează. Nu pot ataca o nouă temă - sau chiar o nouă pictură în cadrul aceleiaşi teme - decât în momentul în care mă captează o nouă variantă a substanţei ei picturale. Eu resimt materialitatea ca pe o motivaţie profundă a creaţiei artistice, dacă nu a creaţiei în genere.” [Horia Bernea (15.)]

Materia suferă la rândul ei o devenire, o creştere organică, plasându-se într-un inefabil raport de simbioză cu artistul.

Paul Klee, în tratatul lui despre arta modernă, compară actul de creaţie a unei opere de artă cu creşterea unui arbore, ale cărui rădăcini se află în pământ şi coroana în aer. “Dinspre rădăcinile ramificate ale copacului seva se revarsă ca un flux înspre trunchi, simbolizând artistul care îşi modelează, din toată această revărsare, viziunea ce se desface şi se desfăşoară cum se desfăşoară coroana din trunchiul arborelui. Din nou imaginea fluxului, a unui flux care alternează după anotimp, fără efort conştient, dar în imaginea lui Klee, avem în plus, ideea transformării, ideea că arta nu este o reflectare în oglindă a unei realităţi date, ci transformarea unui element (cu rădăcinile ascunse în subconştient) într-un alt element (conştientizat în timp şi spaţiu). Artistul este doar o albie a cărei singură funcţiune este de a conduce forţele naturii în formele artei. [...] Mai există posibilitatea, în orice caz, în explicarea de către Lu Chi a procesului artistic, ca originalitatea să apară odată cu tratarea conştientă a materialului eliberat din subconştient, în procesul judecării şi discriminării, al structurării» materialului.” [Herbert Read (16.)]

Ceea ce i se pare, deci , cu adevărat important lui Klee în legătură cu opera de artă este procesul ei de structurare/configurare: “Drumul este principalul şi odată încheiat, odată terminat hotăreşte caracterul operei. De aceea formarea hotăreşte forma şi stă mai presus de ea. Forma deci nu trebuie niciunde şi nicicând să fie considerată ca încheiere, rezultat, sfârşit, ci ca geneză, devenire, esenţă. Forma ca aparenţă este însă o fantomă rea, periculoasă. Bună este forma ca mişcare, ca faptă, bună este forma activă. Rea este forma ca repaos, ca sfârşit, rea este forma impusă, forma este sfârşitul, este moartea. Formarea este mişcare, este fapt. Formarea este viaţă.” [Paul Klee apud Yvonne Hassan (17.)] Dinamica organizării imaginii marchează şi sensul acesteia: “... «fulgerul ideii», care urneşte dezvoltarea concretă a operei – aceasta este relaţia esenţială în procesul creator. Acţiunea creatoare are în vedere neîncetat «forma integratoare» şi dirijează structurarea artistică. Astfel concepută, structurarea este cea care permite «să se facă vizibil ceva care nu s-ar fi văzut fără strădania de a face vizibil.»” [Yvonne Hassan despre Paul Klee (18.)]

Preocuparea pentru materia şi materialitatea reprezentării artistice a condus artiştii moderni – provenind din orientări extrem de diferite – la renegarea accepţiei clasice a conceptului de «frumos»: Picasso - “Arta, nu înseamnă aplicarea unui canon de frumuseţe, ci ceea ce instinctul şi creierul pot concepe dincolo de orice canon.”; Marcel Duchamp mărturiseşte cu regret eşecul său în a încerca să distrugă mistica gustului estetic şi însuşi conceptul de estetic în artă: “Când am descoperit ready-made-urile m-am gândit să descurajez estetica…Le-am aruncat în faţă etajera de sticle şi pisoarul – iar acum ei le admiră pentru calităţile lor estetice.” (19.); “«ESTETICA mă plictiseşte, nu mă interesează de loc», declară unul dintre cei mai semnificativi pictori moderni. «Cea mai mică intervenţie a esteticii îmi blochează capacitatea de lucru şi strică treaba. Iată de ce încerc să resping din operele mele orice ar putea aduce a estetică. Oameni cu vederea mioapă au tras de aici concluzia că îmi place să pictez obiecte urâte. Deloc! Nu-mi pasă dacă ele sunt urâte sau frumoase, în plus, aceşti termeni, pentru mine, sunt fără sens. Am chiar convingerea că sunt fără sens pentru toată lumea. Nu cred că noţiunile de urât sau frumos să aibă vreun temei; sunt o iluzie.» - este reacţia lui Jean Dubuffet vis-a-vis de «frumos» şi «estetică» (20.); iar Henry Moore afirmă: “Pentru mine, o lucrare trebuie să aibă în primul rând o vitalitate a ei proprie. Nu înţeleg prin aceasta o reflectare a vitalităţii vieţii, a mişcării, acţiunii fizice, a figurilor zburdând sau dansând, ş.a.m.d.p., ci, această lucrare ar putea avea în ea însăşi o anume energie comprimată , o viaţă intensă, a ei, proprie, independent de obiectul pe care l-ar reprezenta. Atunci când o lucrare are această puternică vitalitate – nu conectăm cu aceasta cuvântul «Frumuseţe». Frumuseţea, în accepţiunea antichităţii eline târzii sau a Renaşterii nu e este scopul în sculptura mea.” (21.)

Prin aceste refuzuri directe ale «frumuseţii», cei mai reprezentativi maeştri ai modernismului revendică, în acelaşi timp, un scop precis care, dincolo de plăcerea senzorială, tinde să confirme vitalitatea, intensitatea şi acel «fel de groază divină» pe care operele lor, în limitele lor extreme în mod implacabil îl produc.

Chiar dacă un element natural, un copac, o rădăcină, un peisaj, un trup uman, un obiect oarecare etc., poate să producă o reacţie benefică, emoţională asupra privitorului, acesta nu constituie un act artistic decât în măsura în care conţine mesaje comunicate într-un anumit mod prin intermediul unor forme recognoscibile, în spiritul codului unui limbaj vizual atestat sau urmând a fi confirmat ca atare. “Dar chestiunea importantă, o chestiune care, practic, nu s-a bucurat niciodată de atenţie, constă în originile conceptului însuşi de formă în artă.” [Herbert Read (22.)]

Rădăcinile de la care arta, în accepţia ei originară se revendică, nu pot fi statuate ca certitudini. Ceea ce se poate, însă, constata intuitiv este că procesul lor de formare nu a fost unul “la voia întâmplării şi care să se termine cu o descoperire accidentală de asemănări [...] A presupune a priori că arta picturală, arta reprezentării imaginilor, a urmat aceleaşi stadii de dezvoltare, ar fi, probabil, nejustificat. Desigur, e foarte posibil ca primele picturi de animale să fi avut un scop utilitar - un sistem de răboj pentru socotit vânătorile sau animalele ucise, dar, de la zgâriatul şi mâzgălelile fără ţintă pe nisip sau pe zidurile umede şi argiloase ale peşterilor, şi până ce arta desenului să fi putut atinge valoarea unui simbol de reprezentare, trebuie să fi avut loc un lung proces de evoluţie. Mâzgăliturile şi desenele făcute după contururile mâinilor dăinuie în diverse aşezări paleolitice şi, deşi nu există nici o dovadă stratigrafică care să stabilească o dezvoltare evolutivă de la mâzgăleala fără rost la imaginea figurativă sau schema, analogia cu dezvoltarea similară a reprezentării picturale în desenele copiilor este, probabil, acceptabilă.”. [Herbert Read (23.)]

În dezvoltarea formei obiectelor de utilitate, Herbert Read stabileşte trei stadii, şi anume: 1) descoperirea formei funcţionale; 2) perfecţionarea formei funcţionale până la eficienţa ei maximă, şi 3) dezvoltarea formei funcţionale în direcţia formei libere sau simbolice.

“Arta a început într-adevăr cu abstracţiunea. Existau diverse tipuri şi grade de abstracţie, dar printre tipurile prezente în arta primitivă exista, fără îndoială, şi unul care foloseşte şi forme inexistente în natură. Acest tip ajunge să fie investit cu înţeles simbolic, ştiut numai de cei iniţiaţi. Giedion nu are nici o ezitare în a descrie acest tip de abstracţiune drept «simbolic», înţelegând prin simbolizare primele încercări ale omului de Neanderthal de a atinge o organizare spirituală capabilă de o transcendere a simplelor materiale şi a existenţei utilitare. ... Giedion susţine că astfel de simboluri abstracte se nasc din nevoia de a da imperceptibilului o formă perceptibilă. ... Este îndoielnic dacă arta poate fi definită într-un chip mai riguros decât a definit-o cândva Jacques Maritain, drept un fel de sensibilitate spirituală în contact cu materia. ... Din ciocnire iese cea mai frumoasă armonie. Din ciocnire iese opera de artă.” [Herbert Read (24.)]

Prin tot ceea ce am analizat până aici, tehnicile utilizate de producătorul de artă - fie că este vorba de un olar din neolitic sau de un sculptor modern – sunt determinate în mod constant de necesitatea de a spiritualiza mijloacele de expresie – fenomen imanent însuşi procesului de creaţie, în momentul ciocnirii dintre spirit şi materie.

 “Stilul, aşa cum observa Goethe odată, aparţine celor mai adânci temeiuri ale personalităţii. El este o mărturie vizibilă a ciocnirii care are loc în psihic, între spirit şi materie, spunându-ne în ce măsură spiritul a fost în stare, pe această arenă, să îndrepte materia pe calea satisfacerii propriilor ei cerinţe de exteriorizare sau expresie.” [Herbert Read (25.)]

Continuum-ul dintre spirit şi materie existent în Creaţie constituie, în fapt, baza realizării unui posibil dialog dintre artist şi materiile abordate:“Urmăriţi mâna olarului pe argilă, pumnul celui care bate arama, palma gravorului încleştată pe daltă, şi veţi vedea că pentru artist materia poate fi orice, dar nu ceva inert. E ca şi el formată din impulsuri, afinităţi, «temperament.» ” [René Berger (26.)] , şi, deopotrivă, asigură în procesul de receptare a opereri de artă substratul comunicabilităţii interumane:“Artistul modern ştie să creeze forme care sunt neregulate în sensul acesta, şi care au o putere de atracţie similară. Mişcarea cunoscută sub numele de Expresionism abstract s-a dedicat explorării acestui tărâm al formei neregulate, şi nu e nicio îndoială că fiecare artist în parte poate înzestra astfel de forme cu stil şi vitalitate. Semnificaţia lor mai profundă nu va fi exclusă; ele ar putea să fie forme arhetipale, corespunzătoare unui sindrom psihic din mintea artistului. Dacă acel sindrom este personal, el nu poate să obţină din partea spectatorului nimic mai mult decât curiozitate sau simpatie, cu greu simţăminte estetice. Dar formele arhetipale ar putea să aibă o semnificaţie universală, [s.n.]dacă am accepta ipoteza lui Jung despre un subconştient colectiv. Este greu de explicat, pe baza oricărei alte supoziţii, extremele pe care le atinge informalitatea (de exemplu, unele din picturile artiştilor americani cum sunt De Kooning, Sam Francis, Jackson Pollock, Franz Kline etc. Chiar dacă ei nu înregistrează nimic mai mult decât formula grafică a unui gest, gestul, în măsura în care nu e fără rost şi deci incoerent, este probabil semnificativ; caligraful înregistrează o stare de spirit.” [Herbert Read (27.)]

Materia nu se reduce la a fi pur şi simplu suportul unei forme pentru ca aceasta să trăiască în perceptibil, ci are o funcţie activă în timpul elaborării ei formale, evident fiind faptul că, în cazul unei opere de artă autentice, aceasta păstrează amprenta indelebilă a impactului cu spiritul creator uman fără a-i fi însă anihilată personalitatea.

“Sălbatecă şi docilă în acelaşi timp, ea [materia] nu încetează de-a oferi artistului rezistenţele şi afinităţile care-i dau «caracter»; pe acesta artistul reuşeşte, nu să-l îmblânzească ci să se împace cu el la capătul unei «lupte amoroase». De o tratează cu indiferenţă sau tiranic, atunci materia nu e altceva decât mimică sterilă sau mută. Pentru a face ca verbul s-o însoţească, trebuie ca mai întâi s-o respecte. Şi una din lecţiile istoriei artei e aceea că nu există o operă mare fără ca materiei să i se fi acordat atenţia cuvenită.” [René Berger (28)]

Mari artişti pledează pentru «respectul faţă de materie» sesizând mesajul ei intrinsec şi capacităţile ei latente de a stimula intelectual şi afectiv creatorul de artă: “Marmura, bronzul, n-au numai calităţi fizice. Anumite virtuţi le aparţin numai lor. Pietrele, mineralele au un suflet, o memorie veche de mii de ani. Ascultă-le ca pe nişte fiinţe. Uite, îmi amintesc de un tânăr, Mac Constantinescu, care după sfârşitul primului război a lucrat câteva luni la mine-n atelier. I-am dat un butuc să-l cioplească. Nu prea punea inimă, băiatul. Gândea, pesemne, că nu era cine ştie ce mare cinste pentru el să lucreze un material atât de lipsit de trăinicie, iar pe de-asupra şi noduros cum e lemnul. i-am simţit dispreţul ascuns. L-am învăţat atunci cu cât respect trebuie să te-apropii de un miez de stejar. Cum să-i vorbeşti întocmai ca unui bunic ce ştie atâtea lucruri despre trecut, despre viaţă, despre soare şi stele. Cum se cuvine să urmăreşti semnele ce ţi le dezvăluie în trupul lui, şi ideile ce ţi le iscă pentru operele viitoare, idei ce ţi se rostogolesc prin cap [s.n.] ca boabele într-un ciur.” [Constantin Brâncuşi (29.)]

 “În consecinţă, partea activă a materiei la împlinirea procesului creator fiind afirmată, cea la desfăşurarea actului critic este legitimată: «nu se poate aprecia o operă de artă fără a ţine cont de materia sa, căci numai luând cunoştinţă de ea sensul devine, nu o idee, ci o evidenţă sensibilă». (René Berger) Calitatea estetică zace în materia elaborată artistic, inefabilul gândirii în concreteţea limbajului. Iar materialitatea limbajului este, pentru a atinge calitatea expresivă care iradiază sensuri psihice, elaborată într-o formă, ipostază întregită a unei duplicităţi seducătoare: fizică şi psihică în aceeaşi contradictorie colaborare creatoare. Aşadar, în timpul elaborării mâna înnoadă forma cu materia, materia cu forma, pecetluind şi semnând o prezenţă unică, semnificativă şi durabilă”. [Constantin Chirculescu (30.)]

Fie că artistul doreşte să domine despotic materia cu care intră în contact în demersul său plastic, fie că doreşte să se lase «ghidat» de către aceasta, în general, se presupune obligativitatea cunoaşterii ei temeinice: Privitor la acele două rute mari, la cele două atitudini fundamentale ale artistului faţă de material, trebuie să subliniem faptul că relaţia cu materialul este reală şi strânsă în ambele cazuri; chiar dacă motivul este distinct, este evidentă necesitatea ca suportul să fie perfect cunoscut fie ca ipotetic supus, fie ca viitor aliat. Pe scurt, revenind la formula de la începutul capitolului, dacă în primul caz se poate vorbi de o dictare, în cel de al doilea cuvântul potrivit ar fi, dialog. [Mihai Mănescu (31.)]

În lipsa acestui dialog neîntrerupt – amiabil sau tensionat – între artist şi rigorile materialului chemat opera de artă deschisă” ar acuza o falie ireconciliabilă, schizoidă iar negocierea mesajului său astfel viciat, privat de consubstanţialitate s-ar finaliza cu un lamentabil eşec, cu o închidere” generând un semn(al) ilizibil, (de)căzut în derizoriu.

 

NOTE:

1.      Jacop Epstein apud P. Comarnescu, Brâncuşi împotriva Statelor Unite, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 33

2.      Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 254

3.      Ibidem, p. 255

4.      Liviu Rusu, Eseu despre creaţia artistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 222

5.      André Malraux, în Psihologia artei, apud Herbert Read, Originile formei în artă, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 31-32

6.      Herbert Read, op. cit., pp. 31-32

7.      Observaţia făcută de Jung despre Schiller, în lucrarea sa - Tipuri psihologice, în capitolul II - “Schiller şi problema tipului”

8.      Horia Bernea, în Dilema nr. 408, 8-14 decembrie, 2000

9.      Ibidem.

10.  Ibidem.

11.  Ibidem.

12.  Ibidem.

13.  Ibidem.

14.  Ibidem.

15.  Ibidem.

16.  Herbert Read, op. cit., pp. 18-19

17.  Paul Klee apud Yvonne Hassan, Paul Klee şi pictura modernă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 127

18.  Yvonne Hassan, Paul Klee şi pictura modernă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 129

19.  Marcel Duchamp, apud The Oxford Dictionary of Art, Ian Clives, Harold Osborne, Denis Farr; Oxford, New York, Oxford University Press, p. 152

20.  Peter Selz despre Jean Dubuffet, în New Images of Man (Imagini noi ale omului), New York, (Museum of Art), 1959, apud Herbert Read, Originile formei în artă, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 40

21.  Henry Moore în contribuţia sa la Unit One’: The Modern Movement in English Architecture, Painting and Sculpture - cartea grupării avangardiste britanice Unit One, (grupare care îi includea printre membrii săi pe: Barbara Hepworth, Henry Moore, Paul Nash, Ben Nicholson, şi a avut o singură expoziţie de grup, în 1933) - editată de Herbert Read şi publicată în 1934, apud The Oxford Dictionary of Art, Oxford University Press, Oxford, New York, 1988, p. 340)

22.  Herbert Read, Originile formei în artă, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p.78

23.  Herbert Read, op. cit., p. 89

24.  Herbert Read, op. cit., p. 89

25.  Herbert Read, op. cit., pp. 206-207

26.  René Berger, Descoperirea picturii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 60

27.  Herbert Read, op. cit., p. 206

28.  René Berger, op. cit., p. 66.

29.  Constantin Brâncuşi, apud Tretie Paleolog, op. cit., p. 19.

30.  Constantin Chirculescu, în Prefaţa la Rene Berger, op. cit., p. 6.

31.  Mihai Mănescu, Tehnici de figurare în artă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, cap. “Dialog cu materialul”, p.

 

Despre autor

Gheorghe CrăciunGesturi, texturi, casete cu obiecte”, Arte Vizuale

Unul dintre cei mai activi şi ofensivi artişti plastici contemporani este în momentul de faţă Vasile Tolan. L-am cunoscut în urmă cu aproape 20 de ani la Bistriţa, în contextul „Saloanelor Literare Liviu Rebreanu“. Aceste întâlniri anuale cu largă deschidere culturală, organizate în anii ’80 de neobositul Mircea Oliv, subtilul critic de artă, cuprindeau, pe lângă dezbateri, conferinţe, dialoguri, spectacole, şi o dimensiune informală: vizite în atelierele pictorilor bistriţeni, cu discuţii dintre cele mai felurite, prelungite până noaptea târziu la un pahar de palincă. Ţin minte că Vasile Tolan, de altfel o „gazdă“ cât se poate de primitoare, m-a impresionat atunci prin tăcere, prin atitudinea de aşteptare benevolă, curioasă a manifestării celui din faţa sa şi mai ales prin privirea lui vie, întrebătoare, uşor sceptică.

Lucrările artistului, situate aproape exclusiv în zona expresionismului abstract, atrăgeau atenţia prin energetismul lor spontan, de o mare decizie a gestului. Lui Vasile Tolan i s-ar fi potrivit atunci de minune – îmi dau seama acum – aceste cuvinte ale marelui pictor canadian (dispărut de curând dintre noi, la 78 de ani) Jean-Paul Riopelle: „Când ezit, nu pictez şi când pictez, nu ezit“. Exact acesta era şi „mesajul“ transmis de pânzele tânărului Vasile Tolan, liderul neoficial al grupării bistriţene, cum am înţeles imediat.

Atelierul pictorului era ocupat până la refuz de lucrări şi toate (cele pe care le-am văzut la prima mea descindere acolo) dovedeau aceeaşi senină, mereu reiterată, înfruntare a artistului cu tranzitoriul formei vizuale şi cu informalitatea gestului subiectiv, în căutarea unor norme personale de disciplină. Era o încercare dezinhibată, sigură de sine, de punere a lumii în termeni de inteligibilitate cromatică. Nu obiectele îl preocupau pe artist, ci amprenta lor psihică, cu deschideri spre visceralitate, restituită într-un pregnant regim al urgenţei. Pictura lui Vasile Tolan m-a cucerit imediat prin dinamismul ei infrapsihic, semn al unei teribile încrederi în acea corporalitate vizuală şi tactilă care desfide exigenţele constructive ale figurativului. Îmi plăceau neliniştea şi nerăbdarea, foamea de evanescenţă, obsesia metamorfozei formelor spontane depozitate în aceste lucrări de o mare varietate gestuală.

Cu pictura lui Vasile Tolan m-am întâlnit la Bistriţa nu o data şi mereu am fost impresionat de acest fapt vizibil în toate lucrările lui: gestul artistic presupune întotdeauna, oricât de negândit ar fi el, decizia ireversibilă de a îmbogăţi lumea cu noi semne, asta în ciuda provenienţei lor obscure, pulsionale, iraţionale. Pentru că iraţionalul îşi poate avea, şi el, certitudinile sale. În pânzele lui Vasile Tolan pulsionalul dobândea claritate, exactitate, fără ajutorul vreunei geometrii, ci prin dezinvoltura gestului neezitant.

După 1990, am văzut câteva noi lucrări ale artistului (care-mi confirmau impresiile) în unele expoziţii colective, dar de o vreme nu mai ştiam în ce direcţie evoluează căutările lui. Iată însă că la sfârşitul lunii februarie a acestui an Vasile Tolan ne surprinde cu o expoziţie organizată la Galeria-local „Hanul cu Tei“. Locul de expunere este, cum se ştie, o fostă pivniţă din zona Bucureştiului istoric, recondiţionată şi amenajată şi ca spaţiu de expoziţie şi ca local public. Galeria (al cărei custode este artistul Marcel Bunea) se compune din mai multe săli boltite, cu ziduri parţial tencuite, parţial cu cărămida dezgolită, cu intrânduri spectaculoase, în care doritorii de bere şi discuţii se pot aşeza în jurul unor mese lungi, negre, din foastane masive de fag, pe scaune lucrate la fel de frust, într-o atmosferă de pub scoţian sau irlandez, care refuză eleganţa decoraţiilor interioare şi confortul formelor tipizate de mobilier.

Vasile Tolan şi-a deschis ultima sa expoziţie în acest spaţiu, fără grija imprimării unui catalog, fără a da titluri lucrărilor, fără măcar a anunţa evenimentul printr-un afiş lipit pe uşa de la intrare. Sigur, nu e vorba aici de neglijenţă, ci de un gest deliberat. Lucrările artistului sunt expuse pe pereţi ca şi cum ele ar aparţine acestui interior, creând un anume ambient, contrastant în bună măsură. Şi adevărul este că felul inteligent în care a fost panotată expoziţia satisface cu prisosinţă această exigenţă a integrării artei în spaţiul public.

La „Hanul cu Tei“ Vasile Tolan ne oferă lucrări dintre cele mai diferite, şi ca tehnică şi prin teme şi „subiecte“. Artistul nu mai e cel pe care îl ştiam din contextul saloanelor bistriţene. O metamorfoză neaşteptată pare să se fi petrecut cu arta lui, mai ales la nivelul viziunii. El expune acum casete cu obiecte, colaje, pictură pe lemn, grafică pe sugativă. Aparent, expoziţia pare să exprime o renunţare la sine şi o încercare tardivă de aliniere la moda ready-made-urilor resemantizate. În realitate, expoziţia scoate la lumină un conflict care a grevat în permanenţă sensibilitatea artistului şi care este surmontat abia acum, acela dintre imaginea de serie şi imaginea unicat, dintre semnul utilitar şi semnul privat. Şi-au găsit locul în casetele lui Vasile Tolan obiecte gata făcute: mănuşi de sudură, cutii de chibrituri, ceasuri, clame de păr, ochelari, coliere, şosete, mărţişoare, discuri de ebonită, baterii electrice, bucăţi de ziar, piepteni etc. etc. Dar şi materiale utilizate în starea lor genuină: paie, rumeguş, folii de plastic, resturi de lemn prelucrat, bucăţi de sfoară sau de pânză (scoase în evidenţă şi izolat, pentru pregnanţa estetică a datului lor material) etc.

Obiectele gata făcute, semne şi resturi ale unei lumi a consumului, lipite pe fundul casetelor închise cu sticlă şi acoperite cu lac strălucitor, vorbesc despre o invazie a formelor de serie, despre un contingent uniformizator care ascunde, însă, o poezie simplă, surprinzătoare, aflată dincolo de normele îndeobşte cunoscute ale artisticului, deloc străină de kitsch-ul populist. Lumea aceasta poate fi recuperată, repusă în noi termeni, într-un regim de resemnare estetică. Este o lume dată, căreia artistul nu-i poate face concurenţă. O poate cita, o poate ironiza, îi poate releva grotescul, diversitatea, absurdul, strălucirea efemeră, misterul şi cam atât. Suficient însă pentru zdruncinarea stereotipiilor perceptive ale privitorului. Pe lângă acest spaţiu al obiectelor gata fabricate, Vasile Tolan iniţiază însă şi propriile sale procese de fabricaţie, în urma cărora capătă formă compoziţii delicate, fragile, luminoase, rezultate din colarea unor bucăţi de hârtie de diferite culori, calităţi şi texturi. E vorba de un spaţiu intermediar, de trecere spre manifestarea acelei vechi subiectivităţi de factură expresionistă întemeiată pe pura exprimare gestuală. Expoziţia conţine destule lucrări în care gestualismul lui Vasile Tolan se face cu prisosinţă simţit, prin ţâşniri brutale de linii şi puncte, prin pete de culoare aruncate pe pânză la întâmplare, mizând pe valenţele expresive şi semantice ale hazardului. Dimensiunea viscerală a picturii artistului pare aici mai evidentă decât în mai vechile sale lucrări. Gamele cromatice au devenit şi ele mai violente, explorarea e acum una spre straturile „negre“ ale subconştientului şi vieţii pulsionale. De fapt, aceste lucrări sunt strigăte, ţipete, proteste, fragmente nearticulate dintr-un discurs subiectiv redus la resursele sale elementare.

Conflictul despre care vorbeam mai sus e, într-un anume sens, şi acela dintre non-artistic şi artistic. Tutelară e poate aici voinţa de a absorbi un spaţiu în celălalt. Într-un anume sens, Vasile Tolan urmareşte să spună şi că arta vizuală nu are nevoie de materiale proprii, pentru că vizual e la urma urmelor totul, de la semnul pensulei pe pânză la imaginea imprimată pe cutia de chibrituri. Expoziţia sa e şi un discurs despre presiunea anonimizării şi a integrării în ambiental pe care lumea postmodernă o exercită asupra celui care creează.