Wednesday, January 2, 2013

DE LA MATERIE LA MATERIALITATE SAU DE LA MODERNISM LA POSTMODERNISM

ANUL / YEAR III / Nr. 8 / 2013. 01.-03.
Arte vizuale / Visual arts
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2013.01.02. Mirecuri / Wednesday

Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html
 
 

DE LA MATERIE LA MATERIALITATE SAU DE LA MODERNISM LA POSTMODERNISM
FROM MATTER TO MATERIALITY OR FROM MODERNISM TO POST-MODERNISM
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter, Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism, Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.
Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract, Formă, Materie, Materialitate, Mimesis, Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.
Abstract: The study discusses the metamorphosis of the materiality concept, as well as the changes undergone by the state of matter in the visual arts during the last 120 years, by distinguishing both the main similarities and differences between the two paradigms of each period. The author is hereby attempting to reveal the modern and post-modern spirit in their essential traits, especially the ones directly aiming the relation with matter and materiality in the visual arts sphere, with special emphasis on the 'avant-gardes' with their internal dynamics and sequence in time, and on the transitory moment between the modern period- considered the 'avant-garde period'- and the post-modern one, characterized by phenomenon as 'post-avant-garde' or 'trans-avant-garde'.
Rezumat: Studiul pune în discuţie metamorfozele conceptului de materialitate cât şi modificările suferite de statutul materiei în artele plastice a ultimilor aproximativ 120 de ani, evidenţiindu-se atât similitudinile cât şi diferenţele esenţiale dintre cele două paradigme ale epocii vizate. Autorul încearcă aici să surprindă spiritul modernist şi cel post-modernist în trăsăturile lor esenţiale, şi mai ales în acelea care vizează în mod direct raportarea la materie şi materialitate în sfera artelor plastice, oprindu-se cu precădere asupra “avangardelor”, a  dinamicii interne a acestora, a succesiunii lor în timp, şi evidenţiind mai pe larg momentul de pasaj dintre epoca modernă – considerată a fi “epoca avangardelor” – şi post-modernism caracterizat de fenomene ca “post-avangarda” sau “trans-avangarda”.
*
Analiza noastră se va focaliza în continuare, în principal, pe evoluţia conceptului de materialitate în artele plastice din ultimele două secole. Mai exact: ultimul secol şi două decenii. Modernismul şi postmodernismul prin urmare. Ele nu sunt separate printr-o cortină de fier sau un zid chinezesc; deoarece istoria e un palimsest, iar cultura e permeabilă faţă de timpul trecut, timpul prezent şi timpul viitor. Bănuiesc că suntem cu toţii, într-o oarecare măsură victorieni, moderni şi postmoderni în acelaşi timp. Un autor poate elabora în timpul vieţii lui atât o operă modernistă cât şi una postmodernistă. Aceasta înseamnă că o “perioadă” aşa cum deja am sugerat, trebuie concepută atât în termeni de continuitate, cât şi de discontinuitate, cele două perspective fiind complementare şi parţiale. “Diferenţa dintre cele două momente constitutive – modernul şi postmodernul – ale acestei istorii este infinitezimală, dacă nu neesenţială: în proiectul de a întruchipa neîntruchipabilul, de a arăta că există invizibil, se poate insista, desigur, pe eşecul tentativei (pentru că, prin definiţie, ea comportă un aspect paradoxal) sau, dimpotrivă, pe forţa novatoare a facultăţilor puse în joc (modelul acestei analize situându-se în teoria kantiană a sublimului.) Modernul acoperă astfel mai degrabă «melancolia», iar postmodernul «novatio» [..] La urma urmelor, postmodernul este încă mai «modernist», mai «deconstructiv» decât arta modernă. Este chintesenţa acesteia ...” [Luc Ferry (1.)]


Viziunea apolinică, mobilă şi abstractă discerne doar conjuncţiile istorice; sentimentul dionisiac, senzual, deşi aproape orb, se opreşte doar asupra momentelor de disjuncţie. Din această perspectivă, ultimele decenii, invocând simultan două divinităţi, implică o viziune dublă. Identitatea şi diferenţa, unitatea şi ruptura, filiaţia şi revolta, toate trebuie luate în considerare dacă vrem să ne conformăm istoriei, să concepem (să percepem, să înţelegem) schimbarea atât ca o structură spaţială, materială, mentală, cât şi ca un proces temporal, fizic, atât ca model abstract cât şi ca model concret.

Prin urmare voi propune în continuare o schemă provizorie şi voi începe prin a face distincţie, cu titlu de încercare, între trei forme ale schimbării artistice în cursul ultimilor o sută şi mai bine de ani. Le voi numi: avangardă, modernism şi postmodernism, deşi îmi dau seama că toate trei au conspirat pentru a crea ceea ce putem numi o “tradiţie a noului”. Prin avangardă, înţeleg acele mişcări care au agitat perioada de început a secolului al douăzecilea precum Patafizica, Cubismul, Futurismul, Dadaismul, Suprarealismul, Suprematismul, Constructivismul, Merzismul, de Stijl. Aceste mişcări de frondă estetico-filosofică au asaltat publicul şi lumea cu arta, cu manifestele, cu bufoneriile lor. Dinamismul lor, însă s-a întors uneori şi spre interior, devenind suicidar – cum s-a întâmplat cu unii postmoderni (vezi cazul Rudolf Schwartzkogler).

Alatădată eclatante şi animate de un spirit de bravadă – astăzi aceste curente s-au stins aproape complet, lăsând în urmă doar povestea lor, în acelaşi timp efemeră şi exemplară: Să riscăm ipoteza: Dacă avangărzile sunt acelea care, încă de la începutul secolului, au lucrat pe ascuns, şi uneori fără să-şi dea seama, la abolirea oricărei distincţii dintre «sub-cultură» şi «cultura înaltă»? Pisoarul introdus în muzeu de Duchamp nu este oare simbolul voluptăţii de a rupe cu banalitatea, voluptate care devine ea însăşi banală şi banalizantă prin aceea că şterge orice distincţie dintre opera de artă şi obiectul tehnic? Astfel, sursele crizei care afectează astăzi avangărzile trebuie căutate în dialectica lor internă.” [Luc Ferry (2.)]

Şi oare nu tocmai Pierre Restany – criticul care a lansat practic Grupul Noilor Realişti – afirmă fără echivoc în À Quarante Degres au-dessus de Dada - (La 40 de grade deasupra Dada - Cel de-al doilea manifest al Noului Realism) (3.):

 “Dada este o farsă, o legendă, o stare de spirit, un mit. Un mit prost crescut, al cărui supravieţuire subterană şi manifestări capricioase deranjează pe toată lumea.

André Breton s-a gândit în primul rând să-i croiască un destin anexându-l la suprarealism. Dar plasticul anti-artei s-a prelungit în timp. Mitul «nu»-ului integral a supravieţuit în clandestinitate între cele două războaie mondiale pentru a deveni, începând cu 1945, odată cu Michel Tapies – garanţia unei altfel de arte. Negativitatea estetică absolută s-a schimbat într-o îndoială metodică graţie căreia sunt, în sfârşit, pe cale să se încarneze noi semne. Tabula rasa în acelaşi timp necesară şi suficientă, zero-ul dada a constituit referinţa fenomenologică a lirismului abstract: aceasta a fost marea ruptură cu continuitatea tradiţiei, pe unde s-a spart rostogolindu-se valul mâlos de reţete şi de stiluri, al informal-ului nebulos. Contrar aşteptărilor generale, mitul dada a supravieţuit cu bine exceselor taşismului; pictura de şevalet a fost aceea care a acuzat lovitura, făcând să dispară iluziile subzistente în ceea ce priveşte monopolul mijloacelor de expresie tradiţionale, în pictură cât şi în sculptură.” [Pierre Restany (4.)]

Postmodernismul este moştenitorul direct al ireverenţiosului spirit al avangardei, de aceea i s-a şi aplicat de către unii critici şi teoreticieni ai artei eticheta de “neo-avangardă”. Totuşi postmodernismul rămâne mai “rece”, mai “calm” decât avangardele mai vechi – mai detaşat, mai puţin exclusivist, mult mai puţin ostil noii “societăţii tribale” din era electronică, al cărei rezultat - la urma urmelor – este, mai permisiv la cultura pop, şi prin aceasta, favorabil kitschului.

Câteva din fenomenele esenţiale caracteristice postmodernismului ne sunt semnalate cu maximă acuitate de unul dintre protagoniştii aventurii moderniste: “... Conceptul majoritar de produs standard, bun pentru toţi – care domina toată filosofia «modernă» -, a proiectului industrial se estompează în faţa cultului diferenţei, a dreptului tuturor minorităţilor la liberă exprimare, a căutării unei normalităţi raţionale în diversitate. Neoprimitivismul, ca şi catalizator potenţial al unei noi sensibilităţi este unul dintre componentele condiţiei postmoderne care se confruntă cu noile tehnologii şi cu noua cultură a mutaţiilor noastre bio-genetice.” [Pierre Restany (5.)]

Aspectul socio-politic al acestui background istoric a marcat profund direcţiile prospective şi modalităţile de expresie [a]tipice furnizate de către ideologiile post-modernităţii.

“Estetica postmodernă ar fi putut apare drept numitorul comun al acestora şi deveni fundamentul unei ideologii globalizante, acoperind ansamblul creaţiei vizuale, la modul unei linii generale. În arhitectură asamblajul se substituia structurii, în design forma decorativă formei utile, şi în modă materialul – tăieturii/croiului. În domeniul picturii neo-expresionismul sălbatic al Transavanguardiei, Neue Wilden, New Wave sau cel al Figuraţiei libere – constituiau dispozitivul aglutinant. În ceea ce-o priveşte – noua sculptură privilegia dispozitivele manipulării libere a obiectului.” [Pierre Restany (6.)]

Se poate oare delimita postmodernismul mai riguros? La limita flexibilă dintre “materie” şi “materialitate” înţelese în sensul lor adânc semnificativ, cred că e posibil să ne plasăm cu toţii. Câteva diferenţe (modernism – postmodernism), ar putea constitui un fericit punct de plecare. Iată-le:

 

Modernism
Postmodernism
Romantism/Simbolism
Patafizică - Dadaism
Formă (conjuncţională, închisă)
Antiformă (disfuncţională, deschisă)
Finalitate
Joc ( ludicitate )
Structură
Întâmplare (hazard)
Ierarhie
Anarhie
Stapânire/Logos/Dominare
Epuizare/Tăcere
Obiect de artă/Operă finisată
Procesualitate/Performance/ Happening
Distanţă
Participare
Creatie/Totalizare
Decreaţie/Deconstrucţie
Sinteză
Antiteză
Prezenţă
Absenţă
Centrare
Dispersare
Rădăcină/Adâncime
Rizom/Suprafaţă
Interpretare
Împotriva interpretării
Semnificatul
Semnificantul
Lizibil
Scriptibil
Naraţiune (Marea Istorie)
Antinaraţiune (Mica Istorie)
Codul magisterial
Idiolectul
Simptom
Dorinţă
Tip
Mutant
Genital (Falic)
Polimorf/Androgin
Paranoia
Schizofrenie
Origine/Cauza
Diferenţa/Urma
Dumnezeu Tatăl
Duhul Sfânt
Metafizică
Ironie
Determinare
Nedeterminare
Transcendenţă
Imanenţă

Tabelul de mai sus se inspiră din multe domenii şi din mulţi autori tributari unor mişcări grupuri şi puncte de vedere diferite. Şi totuşi maniheismul acesta, dihotomiile prezentate în acest tabel rămân incerte, echivoce. Îndrăznesc, totuşi, să afirm că noţiunile care alcătuiesc coloana din dreapta, indică tendinţa postmodernă, tendinţa indetermanenţei (indeterminare şi imanenţă).

Cele două tendinţe nu sunt dialectice, deoarece nu sunt perfect antitetice şi nici nu conduc la o sinteză. Fiecare conţine propriile sale contradicţii şi face aluzie la elemente ale celeilalte. Interacţiunea lor sugerează procesualiatea unui postmodernism ambilectic atotcuprinzător. Conceptele cu care am putea opera pentru a realiza cât de cât diferenţa specifică sunt: ambiguitate, discontinuitate, non-ortodoxism, pluralism, hazard, revoltă, perversiune, deformare.

Ultimul termen implică el însuşi o serie de noţiuni curente ce desemnează des-fiinţarea: de-creaţie, dezintegrare, deconstruire, descentrare, de-plasare, dizlocare, diferenţă, discontinuitate, disjuncţie, dispariţie, de(s)compunere, in-definire, de-mistificare, de-totalizare, i-legitimare. Toate aceste denumiri sunt străbătute de o imensă voinţă de des-fiinţare, care afectează domeniul politic şi artistic deopotrivă, aşa încât, comentariul şi critica contemporană tind spre o hermeneutică a indeterminării.

Considerat a fi anti-formal, aleatoriu – anarhic, destructurant, postmodernismul cu toate că este într-adevăr aşa cum sugerează aceşti termeni, şi în ciuda unui impuls fanatic de a des-fiinţa, în acelaşi timp el include şi nevoia de a descoperi o “sensibilitate unitară” (S. Sontag) de a transcende limita – conţinând în sine, de fapt, nucleul propriei disoluţii, ca de altfel, toate «avangărzile».

Un simptom manifest al tendinţei de dematerializare a operei, în arta contemporană poate fi considerat utilizarea pe scară tot mai extinsă a unor materiale care tind spre forme mai subtile şi mai rarefiate ale materiei: “Lumina – suport al imaginii, lumina modulată imagistic – devine elementul ultimelor decenii. Ne aflăm într-un proces al desubstanţializării şi chiar al dematerializării imaginii, compensat de materializarea timpului (de pildă, în artele cinematografice, telematice, electronice).” [Alexandra Titu (7.)]

Dematerializarea materiei se poate obţine şi prin efortul de «spiritualizare» a acesteia – în fapt urmând adevărată vocaţie a artei: “Materia întrebuinţată de artist rămâne în întregime şi pentru totdeauna inertă, moartă, inexpresivă dacă nu este transformată de geniu pentru A SE SPIRITUALIZA ; pentru a deveni, aşadar, element pur al reprezentării lirice simbolice ceea ce echivalează cu dispariţia ei ca materie.” [Ardengo Soffici (8.)]

Legitimarea de către «moderni» şi «contemporani» a utilizării materialelor considerate ignobile sau nepotrivite realizării unei opere de artă, în speţă datorită perisabilităţii lor se practică pe scară largă:

“Mă refer la elementele tehnice materiale care pot fi folosite în construcţia operei, în locul altora socotite tradiţional singulare, utilizabile şi în mod necesar de neînlocuit.

Acestea ar fi: noi substanţe colorante sau plastice, ingrediente nefolosite în compunerea organismului artistic, materiale de orice fel introduse să concureze liber la faptul reprezentativ şi emoţional. Este adevărat că imediat se naşte în minte o obiecţie împotriva unei astfel de materii: şi anume că un obiect, o bucată de ziar, de afiş, de pânză sau de oricare alt lucru aplicată într-un tablou sau într-o sculptură pentru a evita oboseala de a le reprezenta nu poate să nu rămână decât ca ceva străin şi lipsit de viaţă, ba chiar un semn de grosolănie spirituală şi neputinţă. Şi n-ar fi nevoie să repetăm dacă aceasta ar fi cu adevărat funcţia lor absurdă. Dar dacă, în schimb, şi precis este aşa, astfel de lucruri nu au niciun fel de funcţie «reprezentativă» într-o operă în care nici măcar nu este vorba de a «reprezenta» ceva; ci obiectul, bucata de hârtie sau de pânză etc. au numai o funcţie cromatică sau de ton, sau de formă plastică, în tehnică la fel cum culorile, pastele, pietrele, metalele etc., atunci în locul cui sunt folosite?

Adevărul este că – neexistând nici un motiv de a considera de exemplu culoarea în ulei mai eficace decât cea din acuarelă sau de pastel iar plastilina mai eficace decât ceara sau creta etc. în alcătuirea unei opere de pictură sau de sculptură – toate materiile pot fi utilizate pentru realizarea unei creaţii geniale.” [Ardengo Soffici (9.)]

În sfera postmodernităţii noile materiale provenite dinspre lumea tehnologicului sunt la mare căutare - “Unul dintre programele complexe de care se leagă experimentul asupra materiei şi obiectului implică introducerea unor materiale noi, semnificante prin noutatea şi artificialitatea lor şi expresive prin calităţile lor (transparenţă, ductilitate, plasticitate).” [Alexandrta Titu (10.)] – ele însă putând convieţui paşnic cu materialele tradiţional utilizate în artele plastice: “... în principiu, orice poate exista aici alături de orice sau, [...] nimic nu este aici a priori ilegitim. Toate stilurile, toate epocile beneficiază de «dreptul de diferenţă» - inclusiv, ca în transavangarda italiană, producţiile avangardiste însele. Nimic nu este exclus, de la colaborarea lui Pierre Boulez cu Frank Zappa, până la coabitarea jeans-smoking. Agrippine, eroina lui Claude Bretecher, poate să-şi pregătească bacalaureatul răsfoind un album intitulat Heidegger au Congo.” [Luc Ferry (11.)]

Încă din modernitate transparenţa procesului de creaţie plastică este întrebuinţată şi ea cu vădite intenţii de rarefiere a densităţii «produsului artistic» şi a «permeabilizării» acestuia pentru privirea publicului spectator: “Pentru generaţiile de artişti din epoca modernităţii, a lăsa vizibile etapele creării tabloului înseamnă mai mult decât nişte ferestre prin care doar se întrevede drumul spre formă. Elementele plastice, net definite, care alcătuiesc clădirea imaginii, rămân ca părţi constituante ale ei. În principiu, ele nu trebuie atenuate pentru a se apropia de aspectul vizual al realului. Aparenţa lucrurilor este inclusă în măsura în care se integrează în ansamblul structurării. Desigur că această caracteristică se aplică în doze şi forme variate de la caz la caz. Impresioniştii şi mai ales neoimpresioniştii lasă vizibile elementele din care se compun culorile planurilor formelor. Metoda poantilistă are ca scop expunerea detaliată a acestor elemente şi eşuează atunci când, din cauza unor prea mici dimensionări a punctelor colorate, ele se estompează. Nabismul şi apoi fovismul evidenţiază programatic sinteza planurilor, ca desen şi culoare totodată. Geometrismul cezanne-ian urmăreşte sublinierea raţionalizatoare a construcţiei dinamice a formelor. Iar cubiştii tind să dezgolească acest proces până la schematismul lui esenţializat etc. Cu cât se accentuează abstractizarea imaginii, cu atât mai mult se face vizibilă acţiunea de structurare a ei atât în constructivism, cât şi în alte variante ale abstracţionismului. Din acest punct de vedere, imaginea devine demonstraţie, evidenţiind dirijarea procesului de structurare spre scopul expresiv.” [Yvonne Hassan (12.)]

Mijlocul secolului XX, prin arta conceptualistă se adânceşte criza imaginii şi procesul de dematerializare a obiectului de artă – în locul operei în sine este propus spre contemplare “enunţul ideatic, textual, prin reducţia maximală a suportului material.” [Alexandra Titu (13.)]

Explozia noilor media duc mai departe dematerializarea programatică iniţiată de conceptualism: “Şi artele electronice, reducând şi ele suportul la o prezenţă minimală, indispensabilă, efemeră, lipsită de importanţă altfel decât ca depozit al memoriei imaginii, pasiv înafara activării ca eveniment vizual, auditiv, sinestezic, continuă acest program.” [Alexandra Titu (14.)]

Modernismul şi postmodernismul sunt indisolubil legate - contradicţiile, conflictele şi fracturile apărute neputându-le separa în esenţă - trăsături hotărâtoare conectând cele două curente active în peisajul artistic actual: “Modelul matematic a funcţionat pentru cultura modernă drept cel mai autoritar, iar arta – în direcţiile sale raţionaliste – a aplicat modelele matematice tradiţionale (geometrice, mai ales) şi modelele spaţio-temporalităţii, impuse de matematicile postlobacevschiene. Cât despre universul tehnologic, în care se converteşte acest înalt nivel tehnologic, regăsim nu doar elogiul maşinii şi mişcării mecanice exaltat de futurişti, ci şi o generalizare a modelului mecanicist, în cele mai subtile resorturi ale creaţiei. În universul tehnologic şi mediatic actual se reînnoiesc relaţiile cu modelele matematice, mai cu seamă în nivelul numerologic. Teoria numerelor complexe şi tipologia relaţiilor intrasistemice ale fractalilor guvernează atât modurile de formalizare digitală, cât şi jocurile formale, conducând spre o poetică a fragmentului şi spre deschiderile filosofice implicite ale hologramei. ” [Alexandra Titu (15.)]

Pactul tacit dintre modernism şi postmodernism se cimentează la sfârşitul secolului trecut:

“Într-un astfel de context, neo-dadaiştii, artiştii pop şi cei ai grupării Nouveaux Réalistes (Noii Realişti) şi-au urmat destinul modernităţii lor. Au beneficiat de un răgaz, de o oprire relativă a timpului care este consecinţa directă a pactului temporar de coexistenţă, ce uneşte pe modernii preocupaţi de a ţine pasul cu vremurile pentru a putea supravieţui şi postmodernii, ce trăiesc în experienţa cotidianului noua lor condiţie. În acest prezent permanent, valorile se cristalizează. Societatea industrială de o parte şi de cealaltă a Atlanticului îşi justifică supravieţuirea referindu-se la recuperatorii folclorului ei, la artizanii limbajului ei vizual.” [Pierre Restany (16.)] Iar:“Lumea se populează cu muzee. Toate aceste noi-născute se află la încrucişarea acestor două opţiuni. Unde se vor situa ele? Marea majoritate – de partea instituţiilor de conservare a memoriei moderne. Infima minoritate rămasă va regrupa cele câteva rare laboratoare ale culturii postmoderne în curs de elaborare: gândirea critică post-industrială va întări prin experienţele acestora, orientările şi programele acestora.” [Pierre Restany (17.)] - Dacă în 1990 postmodernismul era încă în faza de cristalizare, în prezent deja a apărut întrebarea ce va urma după el, sau spre ce anume va evolua el, cu toate că permisivitatea şi deschiderea lui îl fac extrem de dificil de depăşit. Precum în mitul lacomului frigian, regele Midas, tot ce atinge artistul/arta actuală este sau devine post-modern.

 

NOTE:

1.      Luc Ferry, Homo aestheticus, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 294

2.      Luc Ferry, op.cit., pp. 244-245

3.      À Quarante Degres au-dessus de Dada - La 40 de grade deasupra Dada - Cel de-al doilea manifest al Noului Realism - prefaţa pentru expoziţia «La patruzeci de grade deasupra Dada», Paris, Galeria J., 17 mai-10 iunie 1961, autor Pierre Restany

4.      Pierre Restany, “Nouveau Réalisme,        1960-1990”, La Différence, Paris, 2007, p. 123 - 124

5.      Pierre Restany, Nouveau Réalisme, 1960-1990, La Différence, Paris, 2007, p.p.104 - 105

6.      Idem, p. 120

7.      Alexandra Titu, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 88 - 89

8.      Ardengo Soffici, Meditaţii artistice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981, pag. 373

9.      Ardengo Soffici, op. cit., pp. 372-373

10.  Alexandra Titu, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 89

11.  Luc Ferry, op. cit., Editura Meridiane, Bucureşti, 199, p.p. 296-297

12.  Yvonne Hassan, Paul Klee şi pictura modernă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 126

13.  Alexandra Titu, op. cit., p. 35

14.  Ibidem.

15.  Idem, p. 37

16.  Pierre Restany, op. cit., p. 105

17.  Idem, p. 108

 

Despre autor

Adrian Guţă, Vasile Tolan – «Deceniul X»”, Arte Vizuale

Optzecistul Vasile Tolan oferă publicului bucureştean o retrospectivă a creaţiei sale din anii ’90. O expoziţie barocă prin numărul mare al lucrărilor, prin aglomerarea lor în spaţiu (creându-se, însă, ritmuri); sălile etajului trei al Galeriei Etaj 3/4 dau senzaţia că sunt insuficiente pentru generozitatea ofertei artistului. Autorul a mizat pe efectul acestei opţiuni de expunere coroborată cu energiile gestualismului care defineşte opera sa picturală şi grafică.

Dacă pornim de la ideea unui “jurnal vizual al stărilor” (sunt cuvintele lui Tolan despre propria-i creaţie), acesta se dovedeşte dens, tumultuos – o bogată viaţă interioară, dar şi o sensibilitate acută faţă de stimuli senzoriali diverşi determină o remarcabilă revărsare de semne, de materii, texturi; confirmarea expoziţională a celor de mai sus o aduce, în primul rând, “falanga” de mici lucrări pe hârtie care domină prima sală. Abstracţia gestuală este componenta principală a profilului creaţiei lui Vasile Tolan. Să vorbim mai degrabă de abstracţie lirică, pentru a clarifica apropierea artistului român de tradiţia gestualismului european. Pornind de la asemenea repere şi nedispus la modificări fundamentale de orientare, autorul rămâne fidel crezului modernist, autonomiei esteticului; pentru ca lucrurile să fie şi mai limpezi, să menţionăm că, în opinia lui Tolan, semnul plastic spiritualizează singur “materia palpabilă”. Deşi tipul lui de discurs este unul istoricizat – prin modelul său generic, occidental –, opera lui Tolan este vie, dinamică; cine este interesat să o studieze discerne etape, nuanţe, îmbogăţirea treptată cu noi surse de inspiraţie…

Tuşa, pata: iată “sistemul binar” al pictorului. Din el se dezvoltă câmpuri colorate, particularizate de suprapuneri, transparente. Alteori, mai ales în lucrările pe hârtie, semnul, tensionat sau relaxat, are simplitate şi rafinament orientale, potenţat fiind de albul fondului. Traseele urmei de culoare au o respiraţie amplă adesea, accelerată uneori. Pe de altă parte, Vasile Tolan operează mixaje tehnice, pictează gravura, adaugă pigmentului materii alogene precum cenuşa (asocierile inedite de materiale ne aduc aminte de Dubuffet). Artistul este un maestru al colajului, hârtia sau pânza-suport primind decupaje din pânză, bilete de tren, cartele sau elemente accentuat tridimensional obiectuale, ajungându-se în acest din urmă caz la asamblaje, situaţie în care evocarea neodadaismului unui Rauschenberg ni se pare o referinţă potrivită. Unele opţiuni formale şi materiale sugerează criticului şi alte repere comparative, precum Tapies, Geta Brătescu. A nu se înţelege că opera lui Tolan abundă în citate – debordanta ei varietate în unitate stimulează, inevitabil, din partea comentatorului, consideraţii şi referinţe contextuale. Cert este că artistul nostru, preocupat de semn, culoare şi texturi provoacă receptorului creaţiei sale delicii vizuale, ademenind şi percepţia tactilă.

Tolan nu creează în compoziţii iluzia profunzimii spaţiale; câmpul imaginii este de obicei deschis, invadant. Există însă şi situaţii în care intervin principii ordonatoare, ritmul capătă regularitate, reţele “nodale” structurează un fel de “portative” pe care sunt localizate centre de interes optic, prin “nuclee” gestuale, concentrări de materie.

Mai nou, ignorarea ancorării în concretul figurativ este contrazisă episodic de asamblajele cu readymades, cu elemente de vestimentaţie. Să adăugăm casetele -”tablou” cu concentrări de pietriş ori materie asfaltică şi întregim orizontul unei noi teme, aceea a inspiraţiei din cotidianul palpabil, a fixării urmelor acestuia într-un discurs care, de altfel, exploatează, ca şi restul operei, aceleaşi efecte de splendoare optică şi curiozitate tactilă în coordonatele programatice ale gratuităţii estetice.

Expoziţia lui Vasile Tolan depune mărturie pentru constanţa unui demers, a unui crez modernist, pentru o exuberanţă creativă ce vrea să convingă prin fiecare lucrare şi printr-un ansamblu impresionant. Artistul nu îşi cenzurează bogăţia argumentelor plastice, aşa încât actuala sa personală bucureşteană nu putea fi decât, după cum spuneam la început, barocă.