Friday, March 1, 2013

VOCAŢIA SPIRITUALĂ A MATERIEI

Vasile TolanANUL / YEAR III / Nr. 8 / 2013. 01.-03.
Arte vizuale / Visual arts
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2013.03.01. Vineri / Friday

Autor / Author: Vasile Tolan
Asist.univ. Dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti
http://tolan.ro/
http://www.youblisher.com/p/167529-Tolan/
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-tolan-vasile.html


 
 
VOCAȚIA SPIRITUALĂ A MATERIEI – TRANSPARENȚĂ, TRANSFIGURARE, METAMORFOZĂ ȘI MATERIA UTOPICĂ
THE SPIRITUAL CALLING OF THE MATTER – TRANSPARENCY, TRANSFIGURATION, METAMORPHOSIS AND THE UTOPIAN MATTER
Keywords: Art Brut, Minimal art, Dematerialize, Abstract Expressionism, Shape, Matter, Materiality, Mimesis, Modernism, New Realism, Post-modernism, Transfiguration, Secularization, Trompe-l’oeil.
Cuvinte cheie: Artă Brută, Artă minimală, Dematerializare, Expresionism abstract, Formă, Materie, Materialitate, Mimesis, Modernism, Noul realism, Post-modernism, Secularizare, Transfigurare, Trompe-l’oeil.
Abstract: After the circumscription of several phrases and operating terms, such as: 'level breakage', 'transfiguration', 'revelation', the speech takes the direction towards pointing out the role of the art matter in being a base for a spiritual content, in constituting a mediator, a conversion station between the spiritual world of the artist and the one of the art work's receivers, and in the case in which all the necessary and sufficient conditions are being met- the role of being a sluice between the dailiness and transcendentalism. The latter revealing mission is considered by the author, in consensus with great thinkers, such as Mircea Eliade, as being entirely specific to art, either by producing a cataphatic revelation, with direct referral to transcendentalism, or an apophatic one, by recalling the transcendentalism by that what it is not. In order to reach the revealing quality, the art work matter experiences a transfiguration process, an in-formation one, in which the art work is not considered a passive component, limited by receiving a meaning, but, because of its intrinsic qualities, of its associations which it arouses in the human mind - associations articulated in an archetype manner and culturally settled along the centuries - is able to provide itself a meaning, or to direct the meaning according to its own characteristics. It reclaims a certain technical method of processing, or, if ignored, it can get into contradiction with the artist's pursued effect, being manifest the fact that the universality and the legibility of form come as much under its archetype memory, as under its gradual development.
Rezumat: După circumscrierea câtorva sintagme şi termeni operanţi cum ar fi : “ruptură de nivel”, “transfigurare”, “epifanie”, discursul este canalizat de autor către relevarea rolului materiilor artei de a fi suport unui conţinut spiritual, de a constitui un mediator, o staţie de conversie între lumea spirituală a creatorului de artă şi cea a receptorilor acesteia, iar în cazul în care sunt întrunite condiţiile necesare şi suficiente – a rolului de ecluză dintre cotidian şi transcendent. Această din urmă misiune revelatorie este considerată de autor, în consens cu gânditori precum Mircea Eliade, a fi cu adevărat specifică artei, fie că revelarea se produce catafatic, prin trimitere directă la transcendenţă, fie apofatic, evocând transcendenţa prin ceea ce nu este ea. Pentru a putea atinge calitatea revelatorie, materia operei de artă suferă un proces de transfigurare, de in-formare, în care aceasta nu se constituie drept o componentă pasivă, limitată la a primi un sens, ci, datorită calităţilor ei intrinseci, a asociaţiilor pe care le iscă în mentalul uman – asociaţii articulate arhetipal şi sedimentate cultural de-a lungul veacurilor – poate, la rândul ei să dea un sens, sau să orienteze sensul primit conform propriilor ei caracteristici. Ea reclamă o anumită modalitate tehnică de prelucrare, sau, ignorată, poate să intre în contradicţie cu sensul propus de artist, fiind evident faptul că universalitatea şi lizibilitatea formei ţine atât de memoria ei arhetipală, cât şi de procesualitatea ei.
*
 
În ceea ce priveşte creaţia actuală în ordinul artelor vizuale, un lucru este bine stabilit: acela că raportul dintre natură şi artă a devenit problematic. Arta înşeală aşteptarea naivă a imaginii. Nu se poate spune care anume este conţinutul tabloului şi cunoaştem cu toţii încurcătura în care se găseşte artistul care trebuie să-şi numească tabloul în cuvinte şi până la urmă, ştim că el recurge la semnele cele mai abstracte, la cifre, la un repertoriu ezoteric. Putem spune, clasica relaţie dintre artă şi natură - cea de mimesis - nu mai există.

Datoria comentatorului, a teoreticianului (Platon a formulat-o fericit ca “împreună privire într-un singur loc”), este de a scoate la vedere, din varietatea fenomenelor, ceea ce este comun eidosului. Lucrarea mea doreşte să propună un eidos, un punct de vedere din care se prezintă şi se interpretează creaţia artistică a ultimelor decenii. Punând accentul pe subiectivitate, fără a-i îngădui acesteia să devină anarhică, putem surprinde un subtil proces care hipostaziază materia în funcţie de adâncimea la care “privitorul” face “lectura” . Dacă privitorului îi este la îndemână ruptura de nivel, saltul de la “profan” la “sacru” prin simbolizare, atunci se pune în funcţiune un întreg mecanism de transmitere, un analogon care va surprinde transparenţa, apoi metamorfoza semantico-sintactică, transfigurarea şi în final obţinerea stării transmutante de trăire în sacral. Pentru ca ruptura de nivel să se producă, e nevoie, aşa cum crede Mircea Eliade, să se constituie în interiorul operei o lume specifică. “Această ruptură de nivel, duce la constituirea sacrului ca o lume specifică în raport cu profanul. […] Ruptura de nivel savârşită prin apariţia sacrului, realizează contactul cu un supra şi un prius, aşadar cu un nivel de realitate sau realităţi superioare nu doar din punct de vedere cantitativ sau calitativ, ci şi structural faţă de realitatea lumii şi a omului ca fiinţă mundană.” [J. Martin Velasco]

Deci, o ordine în care se intră prin ruptura de nivel săvârşită de sacru se defineşte în mod fundamental prin transcendenţa sa, afectând existenţa ce intră în contact cu ea într-un chip definitiv, total şi ultim; aceste trăsături deosebesc fundamental existenţa transfigurată artistic de existenţa obişnuită.

Este în acest sens altceva experienţa întâlnirii cu opera de artă în cel mai înalt sens al existenţei ei, altceva decât o experienţă a numinosului ; (mysterium tremendum et fascinants), cum ar observa Rudolf Otto, trăită de autor şi apoi de privitorul care reuşeşte să intre în comunicare empatică cu autorul şi cu “materia” privită, dar transfigurată?

Putem spune cu toată convingerea că atracţia fascinantă pe care o exercită numinosul asupra subiecţilor este pe de o parte o problemă, psihologic vorbind, de empatie a limbajului şi a comunicării dar, ontologic abordat subiectul, putem spune că artistul pune în statutul obiectului artistic acea încărcătură energetică care îi permite acestuia, şi în final privitorului, acestui cuplu subiectobiect, cum ar spune Andrei Scrima, să obţină transparenţa, metamorfoza, transfigurarea, lumina necreată, energiile necreate etc.

Doar în acest context observaţia lui Horea Bernea făcută cu câteva săptămâni înaintea morţii sale corporale, este întru totul adevărată şi îndreptăţită: “Lumea e bună prin scop, frumoasă ca facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate”. A spus şi şi-a salvat sufletul.

Epifanii, hierofanii kratofanii ş.a.m.d.p.

Chiar dacă la o primă vedere titlul propus are o tentă cu caracter religios prin termenii utilizaţi, după clarificarea lor aş dori să ajung tot la tema generală a lucrării: Materia element fundamental al limbajului plastic.

TRANSFIGURARE s.f .= Acţiunea de a (se) transfigura şi rezultatul ei; transfiguraţie. ♦ Procedeu specific procesului de creaţie cu ajutorul căruia elementele realităţii exterioare, filtrate de viziunea imaginaţiei şi puterea de expresie a artistului, se transformă într-o realitate nouă, opera de artă. [< transfigura].

EPIFANIE s.f. = Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelaţie a unei realităţi sacre, mitice; (fig.; poet.) revelaţie a unei lumi nevăzute. (< fr. épiphanie, gr. epiphania, apariţie)

Sacrul poate fi cunoscut în dubla ipostază: apofatic - prin a spune ceea ce nu este (sacrul nu este profan), şi catafatic - prin modalităţile sale de apariţie: hierofanii, epifanii, kratofanii [Apud Mircea Eliade (1.)]. Cu alte cuvinte epifanii, hierofanii, kratofanii nu sunt altceva decât modalităţi de confirmare, de revelare a unei realităţi.

Iată ce spune părintele Galeriu în Schimbarea la faţă a lui Hristos -Transfigurarea creaţiei:

“Astăzi ştiinţa, fizica îndeosebi, întâmpină prin descoperirile ei semnele spiritualizării: Materia vibrează şi ea - afirma teoria lui Louis de Broglie - ea împrumută strălucirea luminii, transparenţa ei uneori lăsând să se întrevadă multe planuri dincolo de realitatea imediată. Ea devine un receptacol activ al transcendenţei, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Dumnezeu a zidit lumea văzută şi lumea nevăzută, aşadar a făcut sufletul şi trupul. Dacă lumea văzută e atât de frumoasă, cu atât mai mult va fi cea nevăzută. Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât mai mult le va depăşi pe amândouă Cel Care le-a creat? ».”

Imag. 1 - Nicolae Balan: Hristos, detaliu
 

Transformarea naturii, a materiei, a devenit o realitate prezentă. Mai mult, e sesizată chiar de necredincioşi sursa, mobilul adânc care pune în mişcare această dinamică a tehnicii zilelor noastre. “Un filosof ateu precum Kojev stabileşte o legătură între naşterea tehnicilor moderne şi credinţa în învierea trupurilor întemeiată pe respectul pentru «materialul» vieţii... în numele unei credinţe instalate în istorie. Creştinismul, potrivit lui, a respins orice opţiune pentru o istorie supusă fatalităţii şi distrugerii”.

Dar, în transfigurarea naturii, o misiune particulară are arta. Dacă lumina divină a Transfigurării nu numai pătrunde ci şi înnoieşte creaţia, arta are menirea de a participa la această înnoire. Mircea Eliade vede în ţelul tuturor artelor o revelaţie. Simţim adesea în artă, în literatură, în muzică, pictură sau sculptură, încă ecouri ale Paradisului pierdut.



Imag. 2 - Nicolae Bălan: Sf. Ioan Botezătorul
 

 
Dacă în icoana Ortodoxă trupul, carnea se mistuie şi chipul sfântului apare diafan transfigurat pe fondul auriu al harului, Brâncuşi se luptă şi el, în sculptură, cu materia polisată până la diafanie să strălucească, să dea chip transfigurat pietrei, fierului: “Când m-am copt, de-a lungul anilor, am şlefuit capul şi zâmbetul lui de erou biruitor asupra lui Zeus, mai întâi în marmură. Apoi m-am apucat să-l torn în bronz. Prin flăcările albastre şi de aur ale topiturii mi-a apărut adevărul: lucrările puteau dovedi focul lăuntric al sufletului şi al soarelui totodată. Eram în sfârşit stăpân pe această limbă care permite să exprimăm prin trei traduceri adevărul şi frumuseţea pe care sufletele noastre le simt în lucruri.

Prometeul şi Măiastra ce le turnasem aproape împreună mi-au dezvăluit că e cu putinţă o sculptură a focului, o sculptură cum nu fusese pe lume, în care formele focului grăiau.” [Constantin Brâncuşi (2.)]

Adaugăm aici încă o mărturie de început: “Încă din copilărie visam să zbor printre copaci şi cer. Toată viaţa am purtat în mine dorul acestui vis, păstrat în fundul inimii. N-am făcut altceva decât să cioplesc avânturi.” [Constantin Brâncuşi (3.)] Pentru a ilustra o asemenea operă putem invoca imagini înfăţişând: Măiastra, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului (aflată într-o primă formă în cimitirul Montparnasse din Paris) - simbolizând “viziunea iubirii fără de moarte” şi Coloana Infinitului, semnificând suişul, ca pe scara lui Iacob, “spre a mă afla - cum spunea Brâncuşi - foarte aproape de Dumnezeu: nu-mi mai trebuie decât să întind o mână spre El”; sau, cum a fost definită de criticul Dan Botta prin fericita sintagmă: “Forma spirituală a lumii” .

Imag. 3 - Brâncuşi: Domnişoara Pogany
 



Imag. 4 - Modigliani: Mica Maria
 
 

Şi iată că în acest mod ajungem la problematica poziţiei pe care o ocupă pictura sau arta în general între materie şi spirit. În cele ce urmează ne propunem să descoperim moduri avizate de analiză a acestei poziţii.

“Există un sens mai restrâns al materiei, în înţeles estetic. Printr-ânsul se înţelege domeniul elementelor sensibile pe care se mişcă plăsmuirea artistică, în sensul acesta, piatra sau bronzul este materia sculpturii, culoarea materia picturii, sunetul materia muzicii. Aici materia nu mai înseamnă ceva ultim şi indisolubil, necum ceva substanţial, ci cu desăvârşire numai specia elementelor sensibile care în creaţia artistică suferă o modelare de un fel particular. Raportul acesta este însă, fără îndoială, fundamental pentru toată analiza obiectivă mai departe a frumosului. Ba el ţine deja de primii paşi ai analizei. Căci este lesne de înţeles că întregul chip de modelare atârnă în arte, în mare măsură, de felul materiei în care se plăsmuieşte. Se confirmă aici «legea universal-categorială a materiei», care spune că în genere, în toate domeniile de obiecte, materia contribuie la determinarea formei, întrucât nu fiece fel de formă este cu putinţă în fiece materie, ci numai o formă de un fel determinat într-o materie determinată. Ceea ce, fireşte, nu suprimă autonomia formei, ci numai o îngrădeşte. [Nicolai Hartmann (4.)]

Interesantă este, de asemenea şi poziţia lui Paul Klee despre raportul materie - spirit în artă: “Klee subliniază că arta plastică lucrează cu « mijloace ideale» (pe care le citează ca fiind «linia, închis-deschisul, culoarea»), ca acestea «trebuie scoase în evidenţă», în raport cu «mijloacele materiale» ca «lemnul, sau metalul, sau sticla» ... [...] ... când vorbeşte însă despre forţa creaţiei (neprecizând nici de această dată dacă se referă la cea a artistului, a naturii sau a lui Dumnezeu), Klee spune: «Probabil ca (forţa creaţiei, n. Y. H.) este o formă a materiei, dar care nu este sesizabilă cu aceleaşi simţuri ca modalităţile cunoscute ale materiei. Dar trebuie să o oferim (noi, pictorii, n. Y.H.) spre cunoaştere în modalităţile cunoscute ale materiei. Trebuie să funcţioneze legat de ele. Prin întrepătrundere cu materia, trebuie sa reiasă o formă cu adevărat vie». Întrepătrunderea cu materia, ba chiar pătrunderea spiritului în materie este o idee conducătoare în textele lui Klee. Dar după cum vedem, raporturile între materie şi spirit sunt mereu nuanţate. Spiritul poate fi «o formă a materiei», pe care nu o sesizăm cu simţurile obişnuite, sau poate fi factorul primordial, care animă materia, o transformă în «formă vie». Cunoscător al principalelor teorii filozofice sau ştiinţifice despre materie, nu-şi permite totuşi afirmaţii nete. Referindu-se la dinamica lumii microscopice, observă că în asemenea caz se ating domenii precum «chimia, magnetismul sau spiritualul, deoarece nu prea ştim dacă mai este materie sau nu.» Klee afirmă: «Orice materie permite străpungerea (de către un impuls, n. Y.H.), dar nu întotdeauna într-un mod observabil». Pentru a o face obsevabilă într-un fel, recurge la exemplul experimentului vibrării unei plăci metalice, acoperită cu nisip. Vibraţiile transmise plăcii de alunecarea arcuşului pe marginea ei fac ca nisipul să se ordoneze în forma unor valuri, după anumite ritmuri. Şi conchide: «Prin aceasta capătă materia viaţa ei.» Căci pentru el, animarea materiei, «spiritualizarea ei», înseamnă trecerea de la «haos» la «cosmos», la ordonare, la ritmare, ierarhizare, înseamnă «materia care se ordonează de la părţile ei cele mai mici, cu ritmuri subordonate, până la articulaţiile cele mai înalte».” [Yvonne Hasan despre Paul Klee (5.)]

Tendinţa de a apela la lumea văzută pentru a o exprima pe cea nevăzută, - şi încă în regim de urgenţă – nu apare ca evidentă numai la Klee pentru care structurarea materiei este cea care permite “să se facă vizibil ceva care nu s-ar fi văzut fără strădania de a face vizibil”, numai «activarea» materiei de către o entitate dotată cu spirit (omul, n.n.) poate revela sensul spiritual ascuns în lucruri: “..., atracţia materiei există de la început, în fazele cele mai obscure ale inspiraţiei, fiindcă încă din acest moment, artistul este atât de profund zguduit, încât caută spontan sprijin în materializare. Ceea ce nu poate fi descris decât în succesiune, se petrece în realitate concomitent. Un exemplu poate lămuri această idee: când cineva, traversând o punte îngustă, se clatină şi este pe punctul de a se prăbuşi în prăpastie, el nu aşteaptă să se convingă că, prin propriile puteri, nu şi-ar putea restabili echilibrul, ci concomitent cu pasul greşit se prinde de un sprijin exterior. Intensitatea zdruncinării în faţa pericolului aduce cu sine tendinţa de a căuta sprijinul în obiecte exterioare. Acelaşi lucru în cazul artistului.” [Liviu Rusu (6.)]

Dacă zdruncinătura la care se face referire cauzează o boală, acea boală poate fi tratată prin actul de creaţie. “Artistul nu are o spiritualitate complet formată, pe care apoi o varsă într-o formă materială, ci, dimpotrivă, frământând şi formând materia, el îşi cristalizează şi îşi realizează propria spiritualitate. Inspiraţia şi elaborarea sunt doar indicii ale cristalizării unui anumit grad de spiritualitate; această cristalizare se desăvârşeşte abia în contact cu materia. Prin voinţa de a se reprezenta pe sine într-o formă concretă, prin truda depusă pentru a desăvârşi reprezentarea, spiritual atinge deplina sa dezvoltare”. [Liviu Rusu (7.)]

Henri Focillon, are în această privinţă idei de un adevăr adânc şi sugestiv: “Forma cere părăsirea acestui domeniu, spune el; exterioritatea sa este principiul său intern şi viaţa sa în imaginaţie este o pregătire pentru viaţa în spaţiu, înainte de a se desprinde de gândire şi de a pătrunde în durată, materie şi tehnică, ea este durată, materie şi tehnică. După cum fiecare materie are vocaţia sa formală, fiecare formă are vocaţia sa materială, deja schiţată în viaţa interioară”. [Henry Focillon (8.)]

Aceste cuvinte arată că pentru artistul creator, opoziţia între subiect şi obiect, între spirit şi materie, nu este fundamentală. Chiar şi în cazul artelor plastice, pentru care mijloacele de realizare concretă sunt mai puţin subiective decât în poezie şi în muzică, materializarea provine tot din impulsul interior. Ar fi o eroare să presupunem că artistul elaborează pe plan mental anumite forme pentru care caută apoi o posibilitate de executare, prin mijloace necunoscute, la elaborarea mintală. Elaborarea mintală conţine deja impulsul spre materialitate. Pe măsură ce în spiritul său se cristalizează ideea, dacă este vorba într-adevăr de o idee artistică, tendinţa de a fi încorporată într-o materie se cristalizează şi ea. Henri Focillon adaugă: “Intenţie, dorinţă, presimţire, oricât de reduse, oricât de fugitive le-ai vrea, forma cheamă şi posedă atributele sale, proprietăţile sale, prestigiul său tehnic, în spirit ea este deja tuşă, crestătură, faţetă, traseu linear, lucru sculptat, lucru pictat, îmbinare a maselor în materiale definite. Ea nu se abstrage. Ea nu este lucru în sine. Ea angajeazã tactilul şi vizualul... Mâna lucrează în spiritul său”. [Henry Focillon (9)]

“Tot ce se petrece în interioritatea artistului, este o luptă decisivă, nu numai pentru elaborarea ideii ci şi pentru realizarea ei. Esenţialul muncii sale este tocmai lupta cu materia în care va fi încarnată ideea elaborată. Aceasta este adevărata piatră de încercare a artistului. Este artist în măsura în care este în stare să însufleţească materia, prin sensibilitatea sa. Ideea generatoare în sine încă nu este artă. Ea nu poate deveni artă decât comunicându-se unei forme materiale. Pentru că sentimentul şi ideea nu dobândesc o valoare, estetică decât prin lupta cu materia în care se realizează.” [Liviu Rusu (10.)]

“Însă formă docilă şi expresivă nu este decât aceea care încarnează fuziunea materiei exterioare cu lumea interioară a artistului. Când artistul prin forţa frământărilor interioare, se află în comuniune cu materia sa, când cuvintele sau sunetele, viziunea culorii sau a formei nu îi sunt străine, exterioare emoţiei sale, ci se confundă cu acestea, când această materie devine pentru el o necesitate de care nu se poate lipsi — numai atunci formele creaţiei sale vor fi docile şi expresive. Şi numai în acest caz, forma cucerită îşi va afirma, de asemenea, stăpânirea de sine.” [Liviu Rusu (11.)]

Pentru a realiza modul cum pictura constituie o modalitate de transfigurare a materiei precum şi în legătură cu raporturile diferite pe care le avem faţă de cele două ipostaze - vom găsi în Rene Berger următoarele: “raporturile noastre cu viaţa şi raporturile noastre cu opera de artă constituie două lucruri diferite: pentru noi, «Muntele Sainte-Victoire» al lui Cezanne nu poate coincide cu muntele care poartă în realitate acest nume; transpunerii realului efectuată de către artist îi corespunde o transpunere a conştiinţei pe care o efectuează spectatorul. Dacă nu ştim aceasta, riscăm să săvârşim o eroare, ba mai rău, să ne prefacem că suntem de acord cu noi înşine, şi atunci arta nu mai e decât un prilej de neînţelegeri şi de false raţiuni.” [René Berger (12.)]

Imag. 5 - Paul Cezanne: Muntele Saint Victoire


 

Dacă ne referim la zona artelor în care există preocupări de reprezentare, materia picturală e cu totul altceva decât materia reprezentată, dar “Materia nu este deci ceva rigid. Ea nu se mărgineşte numai să primească un sens, ci şi dă un sens. Aceasta, bineînţeles, numai în cazul artistului creator, căci el singur e predestinat, din momentul cel mai obscur al inspiraţiei, să se exprime într-o anumită materie. Ea nu este ceva străin de sufletul lui, ea trăieşte în sufletul lui. Cizelându-şi opera, artistul îşi modelează sufletul, iar cizelându-şi sufletul îşi modelează opera. Numai astfel poate el să trezească materia haotică la viaţă şi numai astfel reuşeşte să ne emoţioneze. În faza execuţiei deci. Momentul crucial este acesta: eul, pentru a-şi stăpâni agitaţia ce-1 torturează, are nevoie de forţa restrictivă a unei materii sensibile. Această materie, care are legi proprii, opune o rezistenţă şi contribuie astfel la captarea eului creatorului artist. Prin efortul acestei captări materia respectivă capătă o înfăţişare nouă, plină de viaţă şi capătă un sens adânc.” [Liviu Rusu (13.)]

Fromentin scria în 1876: “Există în pictură un meşteşug care se învaţă şi, prin urmare, poate fi predat, o metodă elementară care de asemenea poate şi trebuie să fie transmisă: acest meşteşug şi această metodă sunt tot atât de necesare în pictură ca şi arta vorbirii şi arta scrisului pentru cei ce se servesc de cuvânt sau de pană.” [Fromentin (14.)]

Pentru Leonardo da Vinci, de exemplu, şi cu el pentru întreaga şcoală italiană, tehnica picturii este o muncă meticuloasă şi savantă. Impresioniştii erau sub influenţa descoperirilor optice ale lui Helmholz şi Chevreul. Ei erau neobosiţi în studiul efectelor celor mai variate ale luminii, ale tuşei, ale diviziunii şi descompunerii materiei picturale. Cezanne n-a pus niciodată capăt studiului motivelor sale, călăuzit de un raţionament geometric fără egal, ceea ce a avut o repercusiune profundă asupra întregii picturi moderne. Problema tehnicii se complică şi mai mult, dacă ne gândim la diferitele procedee ale gravurii sub toate formele ei, care pretind cunoştinţe temeinice de chimie şi de fizică.

“Nimic nu este mai curent în estetică decât conceptul de formă. Tot ce e frumos în ceea ce ne întâmpină, fie în natură, fie în creaţiile artistului, se prezintă mai întâi cu ceva modelat într-un anumit fel, şi contemplându-l avem sentimentul nemijlocit că cea mai uşoară modificare a formei ar însemna tulburarea frumosului ca atare.

Imag. 6 - Gustave Caillebotte: Parchetari, 1875



Unitatea şi integritatea plăsmuirii, unicitatea ei şi desăvârşirea ei în sine depind cu totul de formă; şi noi ştim, chiar fără să putem dovedi, că nu este vorba aici numai de aspectul exterior, de contur sau de limite, nici măcar de ceea ce se oferă vederii sau ne este dat în alt mod pe calea simţurilor, ci de unitate internă şi de desăvârşire a formei, de articulare şi conexiune, de legitate şi necesitate totală. Vorbim deci de “forma frumoasă” ca de ceva binecunoscut şi care nu mai ridică probleme, totuşi înţelegem prin ea lucruri foarte diferite. Ne referim deopotrivă la proporţiile nobile ale unei opere plastice, la distribuţia maselor într-o clădire…, la jocul liniilor unui peisaj în mijlocul căruia ne găsim, la statura puternică a unui copac uriaş, la nervurile fine ale unei frunze. Şi totdeauna ceea ce avem în minte este modelarea pornind dinăuntru, forma esenţială şi trimiţând dincolo de sine a întregului. S-a şi numit această formă, în opoziţie cu forma exterioară, pur accidentală a unui lucru, “forma interioară”; şi termenul trezea vag în minte ceva în felul vechiului eidos aristotelic, care ca forţă motrice internă trebuia să constituie totodată principiul modelării exteriorului. Ce înseamnă însă atunci “formă interioară”?

Imag. 7 - Barnett Newman: Cui ii e frica de Rosu, Galben si Albastru
 


Tocmai faptul că se pleacă de la o metafizică istoric învechită, dă temei la îndoieli. Greu va primi cineva de astăzi să admită, de dragul problemei estetice a formei, preexistenţa unui domeniu ideal de esenţe şi să lege de acesta misterul sentimentelor formei, trezite în chipul cel mai nemijlocit în subiectul care contemplă. El ar ajunge, în plus, prin aceasta, în vecinătatea periculoasă a cunoaşterii teoretice şi a alcătuirii ontice corespunzătoare a lucrurilor. Căci, ca principiu al unei atare alcătuiri, era conceput eidosul”. [Nicolai Hartmann (15.)]

Imag. 8 - Jackson Pollock: Numarul unu, 1948
 
 
 

Imag. 9 - Anselm Kiefer: Melancolie
 
 
În concluzie universalitatea şi lizibilitatea formei ţine atât de memoria ei arhetipală cât şi de procesualitatea ei: Opera de artă, ca orice spiritualitate, este ceva în devenire, adică o dezordine iniţială care se cristalizează progresiv prin efort.[Liviu Rusu (16.)]
Imag. 10 - Ivan Konstantin Aivazofsky
 
Imag. 11 - Van Gogh: Noapte înstelată
Imag. 12 - Dan Flavin: Fără titlu, 1990
 
Imag. 13 - Dan Flavin şi Dan Graham
NOTE:
 
1.      Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1995, pp. 17-45
2.      Brâncuşi apud Tretie Paleolog, De vorbă cu Brâncuşi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 70
3.      Brâncuşi apud Tretie Paleolog, op. cit., p. 63
4.      Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 17
5.      Yvonne Hasan, op. cit., 83.
6.      Liviu Rusu, “Eseu despre creaţia artistică” Editura Ştiintifică şi Enciclopedică Bucureşti, pag. 218
7.      Liviu Rusu, op. cit. p. 220
8.      Henry Focillon, Vie des formes, Leroux, Paris, 1934, p. 67
9.      Henry Focillon, op. cit., p. 68.
10.  Liviu Rusu, op. cit.219
11.  Liviu Rusu, op. cit., p. 226
12.  Rene Berger, Descoperirea picturii, Ed. Meridiane, 1975, p. 57
13.  Liviu Rusu, op. cit., p. 226, p. 222
14.  Fromentin, Les maîtres d’autrefois, Plon, Paris, 1876, (deuxieme edition, p. 231-232) apud Liviu Rusu, op. cit., p. 231.
15.  Nicolai Hartmann, Estetica, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 15.
16.  Liviu Rusu, op. cit. p. 225
 
Despre autor
Theodor Redlow, “Vasile Tolan căminul artei, etaj”
Afirmat până acum cu precădere în Transilvania (a deschis expoziţii personale la Cluj-Napoca, Bistriţa, Oradea, Mureş), Vasile Tolan a adus în Capitală lucrări din ciclurile «Relicve», «Tensiuni» şi «Scriere», care îi atestă libertatea de expresie cu mijloacele artei informale de substrat liric. Informalul său gestual ascunde însă reminiscenţe figurative, precum şi prealabile structurări mentale ale spaţiului, presupuse pentru a fi negate de manifestările unei spontaneităţi dezlănţuite în aparenţă, dar în fond dirijate. Dacă a existat iniţial o tectonică a lucrării, ea este frântă şi dispersată în timpul lucrului, imaginea păstrând în final doar un mic număr de elemente de ordine, dispuse în acele puncte «tari» care au rezistat asaltului gestual. Comportându-se faţă de ecranul grafico-pictural ca într-o arenă de luptă, Vasile Tolan destructurează aşadar spaţiul şi descompactizează formele, până la punctul în care tot ceea ce se vede pe suprafaţa bântuită a lucrării sale se amalgamează în imagini indistincte ale unui univers in statu nascendi, deschis prefacerilor imprevizibile. Amintiri figurale ale liticului, organicului sau vegetalului se amalgamează febril în rotocoale şi mănunchiuri de linii trase cu velocitate, din ale căror grafii întreţesute rezultă o caldă, neliniştită picturalitate a suprafeţelor. Uneori, din hăţişul liniilor se încheagă şi nişte forme, mai bine spus pre-forme, compuse prin opoziţie sau împerechere şi străluminare dinăuntru, în fulguranţa trăsăturilor care animă planul-suport, în-simţindu-l. Acel minimum de ordine repetitivă, alternativă sau opozitivă, rezistenţă-limite în faţa furiei destructurante, pune expresiv în valoare libera desfăşurare a gesticii.