Muzică / Music
Rubrica / Box: Recenzii / Reviews
2013.05.15. Mirecuri / Wednesday Oradea
Autor / Author: Evanthia-Maria Marta
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea, Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-marta-evanthia-maria.html
MIRELA
MERCEAN ȚÂRC: CRISTALIZAREA FORMEI DE SONATĂ ÎN
SECOLUL AL XVIII-LEA – ÎN LITERATURA MUZICALĂ PENTRU INSTRUMENTE CU CLAVIATURĂ –
RECENZIE
MIRELA MERCEAN
ȚÂRC: THE SONATA FORM CRYSTALLIZATION IN THE 18TH CENTURY – IN THE MUSICAL
LITERATURE FOR KEYBOARD INSTRUMENTS – review
Keywords: sonata form, Baroque sonata, the classic sonata pattern, aestethic
conception, mono-bi-multi-themed, dramaturgy, binary form, ternary, Domenico
Scarlatti, Carl Philipp Emanuel Bach, Domenico Cimarosa, J. Haydn, W.A.Mozart,
L. van Beethoven.
Abstract: In his volume: The Sonata Form Crystallization in the 18th Century – in
the Musical Literature for Keyboard Instruments, the author Mirela Mercean Țârc
provides to us a consistent and detailed documentation concerning the evolution
of sonata form until the completion of its general classic pattern. Presentation
of valuable opinions authors expressed themselves in this respect, through the
filter of the scientist follows the plan of a logical and analytical research. The
exposure starts from a fundamental premise, namely the transformations taking
place in the aesthetic vision of the confluence of classicism and Baroque eras:
If for the musical language the expression of "a single effect,
decomposed, detailed, endlessly configured in another way but always
qualitatively identical to itself" was a major objective of the Baroque,
"the hallmark of the new aesthetic is the freedom of States to not fall
exclusively within the scope of a single mood but to progress from one to
another" – page 4, where is being quoted the work Classicism from Bach to Beethoven (page 275 and page 277) of
Wilhelm Georg Berger. Based on this differentiation in the aesthetical
conception area, architectural pattern will follow an evolutionary path that,
says the author, knows three steps: „the first phase, between the years
1700-1735, of the Baroque sonata form – a binary shape – the second stage,
between 1735-1770 preclassical mono-bi-multi-themed binary form, and the third
stage (1770-1800), of the bi-themed, ternary classical sonata. In this last
stage of becoming, the crystallization of the innovative thinking subsumed
discursive elements, will follow its natural course of enrollment in the
classical style, through synthesis operated by the big three `playwrights` of
the musical language, Haydn, Mozart, Beethoven.” (page 4-5).
The author’s interest
is made for the first two stages, the less addressed from the perspective of `germ`
detection in various movements of works named "sonata", composed
until about the year 1770, and who will determine the main features of the
classic sonata form crystallized in the third phase, more often and in detail
analyzed.
Situarea Mirelei Mercean Țârc în elita muzicologilor români este un fapt
cât se poate de firesc, avându-i în vedere prodigioasa activitate publicistică
bazată pe o susținută muncă de cercetare în domeniul muzical. Autoare a
numeroase studii şi articole de specialitate în care abordează o tematică
diversă şi complexă, eseuri în aria esteticii şi a stilisticii muzicale,
recenzii, cronici şi interviuri, apărute în importante reviste de cultură dintre
care amintim: Muzica, Lucrări de muzicologie, Intermezzo, Studia musica, Analele
Universității din Oradea – Fascicula Muzică, Actualitatea muzicală, Oraşul,
Filarmonia, Tribuna, Adevărul, precum
şi în volume ale unor conferințe şi simpozioane ştiințifice în domeniul
artistic muzical, este totodată semnatară a trei cărți remarcabile şi de
utilitate imediată în clarificarea problematicii analizei muzicale: Articularea formei în
simfoniile compozitorilor clujeni – compuse în cea de-a doua jumătate a
secolului XX (2007), Cristalizarea formei de sonată în secolul XVIII – în literatura muzicală
pentru instrumente cu claviatură (2007), Curs practic de analiză a formei muzicale (2008), publicate sub
egida Editurii Universității din Oradea. Activitatea
Mirelei Mercean Țârc nu se limitează doar la aceste genuri publicistice dacă ne
gândim la seria de colaborări cu Radio Cluj-Napoca, în calitate de redactor
muzical şi nu în ultimul rând la calitatea de pedagog, grație căreia studenții
pe care-i are sub tutela profesională beneficiază de o temeinică pregătire
ştiințifică, insuflându-le încrederea în propriile capacități de prospectare în
abordarea analizei muzicale.
În volumul Cristalizarea formei de sonată
în secolul al XVIII-lea – în literatura muzicală pentru instrumente cu
claviatură, autoarea ne pune la dispoziție o
documentare consistentă şi detaliată privind procesul de evoluție a formei de
sonată până la desăvârşirea tiparului său general clasic. Prezentarea opiniilor
unor valoroşi autori care s-au exprimat în acest sens, trecute prin filtrul
personal al cercetătoarei urmează planul unei expuneri logic construită şi
argumentată analitic. Se porneşte de la o premisă esențială, constând în transformările
ce au loc la nivelul viziunii estetice în perioada de confluență dintre epocile
baroc şi clasicism: Dacă pentru limbajul muzical baroc era definitorie
ilustrarea, exprimarea „unui singur afect, descompus, amănunțit, la nesfârşit
configurat continuu în alt chip dar calitativ mereu identic cu sine însuşi”,
„Semnul distinctiv al noii stări estetice este libertatea de a nu cădea în
exclusiv sub incidența unei singure dispoziții sufleteşti ci de a progresa de
la una la alta” – citatele sunt preluate la p. 4 de către autoare, din cartea: Clasicismul de la Bach la Beethoven (Ed.
Muz., Bucureşti, 1990, p. 275, resp. p. 277) a reputatului muzicolog şi compozitor
W.G.Berger. În baza acestei diferențieri din sfera concepției estetice, tiparul
arhitectonic va urma un traseu evolutiv care, afirmă cercetătoarea, cunoaşte
trei etape: „etapa întâi, cuprinsă aproximativ
între anii 1700-1735, a formei sonatei baroce binare, etapa a doua, între 1735-1770
a sonatei preclasice mono-bi-multitematice binare, sau ternare, şi etapa a
treia (1770-1800), a sonatei formativ clasice, bitematică, ternară. În această
ultimă etapă de devenire, procesul de cristalizare al elementelor
discursiv-dramaturgice subsumate gândirii novatoare estetic, îşi va urma cursul
firesc al înscrierii în stilul clasic, prin sintezele operate de către cei trei
mari dramaturgi ai limbajului muzical, Haydn, Mozart, Beethoven.” (p. 4-5).
Interesul autoarei se îndreaptă asupra
primelor două etape, mai puțin abordate din perspectiva detectării germenilor
structurali prezenți în diferitele mişcări ale lucrărilor cu denumirea
„sonata”, compuse până în preajma anului 1770, şi care vor determina
principalele caracteristici ale formei clasice de sonată definitivată în cea
de-a treia etapă, mult mai frecvent şi îndelung analizată.
Exceptând capitolul inițial, Introducere, care, datorită extensiei şi bogăției informației, reprezintă o primă
sistematizare prin demersul exegetic asupra configurării formei de sonată în baza principiului expozițional a entităților
tematice conflictuale, urmărind şi explicitând transformările ce au loc la
nivelul limbajului muzical (amplificarea predilecției pentru scriitura omofonă,
tendințele dezvoltătoare tot mai pregnante ale unui material muzical care-şi
câştigă statutul tematic), definind fiecare din segmentele respectiv secțiunile
sale – tema întâi, punte, tema secundă, dezvoltare, repriză – şi capitolul
final Synopsis – constituind o veritabilă
«repriză» sintetică a Introducerii –
cartea cuprinde patru capitole consacrate principalelor tipologii de sonată,
premergătoare tiparului clasic. Astfel, în primul capitol este prezentată sonata scarlattiană, preluând schema
generală şi gruparea în două tipologii de bază („sonata închisă” respectiv
„sonata deschisă”) ale «anatomiei» sonatei scarlattiene propuse de Ralph
Kirkpatrick. Aprecierile teoretice sunt ilustrate cu exemple muzicale
analizate; se evidențiază aici o conturare a formei de «sonată tipic
scarlattiană», cu prezența constantă a segmentului («membrului») Excursie al tiparului general,
conferindu-i-se acesteia însuşiri de Dezvoltare
– însă aflată deocamdată într-un stadiu incipient, într-o desfăşurare
improvizatorică.
În următoarele două capitole, autoarea direcționează
fascicolul de lumină asupra creațiilor a doi reprezentanți de referință pentru
o întreagă generație de muzicieni ai secolului al XVIII-lea: Carl Philipp
Emanuel Bach (1714-1788) şi Domenico Cimarosa (1749-1801), în contextul în care
sunt amintiți compozitorii contemporani cu aceştia şi se subliniază faptul că toți
„au folosit şi «îmbunătățit» tiparul în evoluție al formei de sonată” (p. 61),
ceea ce atrage şi titulatura de «preclasicism» cu care este investită această
pleiadă. Sunt diferențe între stilul componistic german şi cel italian. „Dacă
italienii au mers pe filiera stilului galant, rococo, un stil extrovertit, al
expresiei naturale preluate din melodica stilului cântat, germanii au cultivat
o interiorizare a sentimentului, al expresiei sensibile, pe linia continuatoare
a esteticii afectelor Barocului, o concepere mai savantă, mai cerebrală a
discursului muzical, în ceea ce se va numi stilul sensibil sau Empfindsamkeit.”
(p. 61). Prin analiza ciclului Die sechs
Sammlungen von Sonaten, Freien Phantasien und Rondos für Kenner und Liebhaber
pentru clavecin, al lui Carl Philipp Emanuel Bach, lucrare marcantă a stilului
său matur fiind compusă în perioada 1779-1787, cercetătoarea constată că, din
punctul de vedere al formei, sonatele ce se regăsesc aici „reflectă...
principalele tendințe vehiculate în epocă, înaintea sintezelor operate de
Haydn, Mozart şi Beethoven, dar şi stilul individual al compozitorului a cărui
evoluție şi-a păstrat o oarecare unitate şi consecvență a arhitecturii” (p.
62). Carl Philipp Emanuel Bach cultivă două variante tipologice fundamentale
(având la rândul lor nuanțări surprinse şi descrise în studiul de față): 1. Sonata binară, caracteristică
barocului târziu dar în care ideea muzicală din deschiderea formei câştigă în
importanță, căpătând statutul de temă (fiind aşadar pretabilă la elaborări
ulterioare), iar această primă temă apare obligatoriu ca primă instanță a celei
de-a doua strofe a formei; în ceea ce priveşte o a doua idee muzicală prezentă
în prima secțiune (strofă) a sonatei binare într-o tonalitate diferită de cea
de bază, aceasta poate lua diverse înfățişări – de la o „idee unicat care apare
doar la sfârşitul expoziției consolidând tonalitatea nouă dar neavând o
fizionomie proprie şi o „personalitate” tematică distinctă” până la un „sector
numit în terminologia actuală bloc tematic secund, alcătuit din mai multe idei
muzicale afirmate decis în noua tonalitate şi clar conturate uneori, prin
cadențe.” (p. 64). 2. Sonata ternară,
privită de autoare drept „apanajul gândirii (în epocă) asupra proporțiilor,
simetriei, organizării tematice, sintactice şi morfologice, asupra dramaturgiei
expresiei instrumentale, asupra fenomenului devenirii substanței muzicale. E
posibil ca impunerea travaliului tematic ca modalitate de structurare a formei
să se datoreze unei raționalizări, teoretizări a actului componistic care
devine meşteşug, ars inventio al
rațiunii, al gândirii muzicale în această perioadă.” (p. 73-74) Cele trei
secțiuni ale tiparului sonatei ternare în concepția lui C. Ph. Em. Bach sunt: Expoziția
:I Dezvoltarea şi Repriza,
iar întreaga dramaturgie se întemeiază pe conturarea a două sectoare tematice
(tema întâi, respectiv tema a doua – care poate consta în unele cazuri într-un bloc
tematic secund) afirmate în expoziție în tonalități diferite, supuse tratărilor
sau pur şi simplu reluate în diverse tonalități (altele decât cea de bază) în
interiorul Dezvoltării şi reafirmate în tonalitatea inițială în cadrul
reprizei. Forma de sonată ternară aşa cum apare stabilizată la C. Ph. Em. Bach
reprezintă doar un stadiu intermediar în procesul de cristalizare a formei
sonatei clasice din mai multe considerente, unul dintre acestea fiind faptul că
„Tema a doua contrastantă (s.n.) nu este [încă]... o condiție stilistică
obligatorie la C. Ph. Em. Bach, cum de altfel, nu este nici la alți compozitori
contemporani cu acesta. De abia în creația matură a lui Mozart şi consfințit
prin creația beethoveniană, contrastul tematic devine constantă stilistică.”
(p. 81).
Abordarea analitică într-un capitol aparte a
sonatelor pentru clavir compuse de Domenico Cimarosa are ca principal scop
relevarea conservării în creația sa „a unor forme „intermediare” sau a unor
forme de sonată (mai ales binară) care sunt abandonate treptat începând cu
deceniul 8 al secolului amintit” (p. 82), ori, deşi este contemporan (mai tânăr
cu 17 ani) al lui J.Haydn, spre deosebire de acesta, D. Cimarosa se raliază
compozitorilor veacului al XVIII-lea care, prin formele sonatelor lor aderă în
principiu la tradiția formei binare a sonatei baroce – manifestând practic „o
rezistență la nou” (p. 82) – de tip „scarlattian”, sau „corellian”, cu
îmbrățişarea scriiturii omofone.
Ultimul capitol, intitulat „Sonatele lui J.
Haydn din deceniul şase al secolului XVIII” încununează întreaga expunere
deoarece „surprinde acea fază de consolidare a unui tipar unic ternar,
bitematic, ce se cristalizează în acest deceniu şi se consolidează în următorul”
(p. 92). Cu toate că apelează încă în unele cazuri la un tipar binar, este
vădit faptul că interesul marelui clasic vienez este captat de forma ternară de
sonată, având în vedere frecventa utilizare a acesteia în lucrările în
discuție, atât în prima parte, cât şi în mişcarea finală. Prin prisma
investigării, a argumentării analitice a sonatelor aparținând perioadei
menționate din creația lui J. Haydn, d-na Mirela Țârc ne împărtăşeşte concluzia
că acestea „se înscriu pe linia sintezei asupra modelelor de limbaj şi formă
existente în cele trei decenii de „experimentare” a noului stil al sonatei (1730-1765-70).
Se observă la nivelul limbajului acea tendință de „simplificare” a sintaxei
polifonice şi impunerea celei omofone, pe două voci, în care melodia
acompaniată figurativ domină alcătuirea discursului. Se observă de asemenea, ca
în sonatele lui D. Cimarosa şi unele sonate ale lui C. Ph. Em. Bach, gândirea
motivică reflectată în desenele melodice scurte, secvențate sau repetate,
precum şi lipsa construcțiilor melodice coerente retoric pe suprafețe mari.” (p.
104).
Demersul
muzicologic realizat de Mirela Mercean-Țârc în cartea Cristalizarea formei de sonată
în secolul al XVIII-lea – în literatura muzicală pentru instrumente cu
claviatură atinge mai multe obiective, dintre care,
credem, cele mai importante sunt:
1.
Surprinderea, explicitarea şi esențializarea
transformărilor ce au loc în expresia muzicală de-a lungul secolului al
XVIII-lea, ca urmare a instaurării unei noi viziuni estetice – de acceptare a
„compatibilității mai multor afecte concomitente exprimate sau reprezentate la
nivelul unei entități finite de discurs muzical” (p. 4) – înnoiri determinante
în cristalizarea şi consolidarea definitivă a tiparului clasic al sonatei
bitematice;
2.
Inserează
şi acolo unde este nevoie clarifică prin afirmații atent formulate şi
argumentate, principalele opinii ale unor compozitori şi teoreticieni de referință
în ştiința muzicologică universală, sistematizând dezideratele regăsite în
sursele bibliografice în legătură cu tema dezbătută;
3.
Îndreptarea
atenției cititorului asupra literaturii muzicale mai puțin abordată şi pusă în
evidență în scrierile muzicologice, şi anume în carte sunt dezbătute
caracteristicile stilistice determinate de particularitățile tipologiilor
structurale ale sonatelor aparținând unor compozitori care se află oarecum într-un
con de umbră față de marii reprezentanți ai barocului şi clasicismului muzical,
însă au contribuit decisiv prin inovațiile ce se regăsesc în opera lor, la
conturarea formei clasice de sonată;
4.
Dincolo
de prezentarea aspectelor generale ale gândirii şi practicii muzicale ale
perioadei la care se referă, autoarea ne oferă o paradigmă a aparatului de
analiză muzicală, prin alegerea exemplelor ținând seama de relevanța lor, prin
limbaj şi terminologia utilizată, şi prin paşii urmați în cadrul demersului
analitic astfel încât ne confirmă justețea afirmațiilor.
Subliniem valoarea
cărții Cristalizarea
formei de sonată în secolul XVIII – în literatura muzicală pentru instrumente
cu claviatură, dată
deopotrivă de conținutul ştiințific – din care am încercat să reliefăm în
expunerea noastră câteva principale coordonate – şi nu în ultimul rând de eficiența
limbajului de specialitate al autoarei sale, Mirela Mercean-Țârc, distins, într-o
notă personală şi adecvat în permanență preocupării d-sale pentru o terminologie
clară, care să nu genereze ambiguități.
