Muzică / Music, Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies
2013.07.01. Luni / Monday Oradea
Autor / Author: Evanthia-Maria
Marta
Lect.univ. Dr. Universitatea
din Oradea, Facultatea de Arte http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-marta-evanthia-maria.html
Autor / Author: Ovidiu
Iloc
Asist.univ. Dr. Universitatea
din Oradea - Facultatea de Arte http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-iloc-ovidiu.html
www.ovidiuiloc.blogspot.ro
https://soundcloud.com/ovidiuiloc
INTERVIU CU OVIDIU ILOC - LAUREAT AL
FESTIVALULUI NON-EQUITY JEFF AWARDS, CHICAGO, 2012
INTERVIEW WITH OVIDIU ILOC -
LAUREATE OF THE NON-EQUITY JEFF AWARDS, CHICAGO, 2012
Keywords:
composer, experimental music, interdisciplinary
forms, music for theatre, prize for original music, the joy of composing, Non-Equity Jeff Awards, Chicago, 2012
Abstract:
Ovidiu Iloc is a complete musician: composer
and teacher at the University of Oradea – Faculty of Arts, voice performer in the
Choir of the Oradea State Philharmonic and also in the octet Sotto voce and multi-instrumentalist
(guitar, lute, violin, piano), conductor and musical coordinator within
cultural and artistic projects as part of which had been requested. The fact
that he was invited to collaborate with various institutions of the country and
abroad (Hungary, U.S.A.), or that he has been awarded a prestigious prize at Non-Equity Jeff Awards Festival, Chicago,
2012, Original Incidental Music
section, for composing the music to the theatre play they prove his value that,
however, it is not sufficiently known. Through this interview we try to point
out the main coordinates of his personality and in particular of his creative
activity.
Rezumat:
Ovidiu Iloc este – o spun cu toată
convingerea – un muzician complet: este compozitor şi cadru didactic la
Universitatea din Oradea – Facultatea de Arte, interpret vocal în cadrul
Corului Filarmonicii de Stat Oradea şi al octetului Sotto voce dar şi instrumentist (chitară, lăută, vioară, pian),
dirijor şi coordonator muzical în cadrul unor proiecte culturale şi artistice
la care a fost solicitat să participe. Faptul că este invitat să colaboreze cu
diverse instituții de teatru din țară şi străinătate (Ungaria, America), sau că
a fost distins cu un prestigios premiu la un important festival american,
pentru compunerea muzicii la o piesă de teatru fac dovada valorii sale care, cu
toate acestea, nu este îndeajuns cunoscută. Vom încerca prin interviul pe care
i l-am solicitat să reliefăm principalele coordonate ale personalității şi în
special ale activității sale creatoare.
*
Evanthia Marta: Ovidiu, ne cunoaştem de vreo 15 ani şi
suntem colegi de peste 10 ani. Am avut ocazia să colaborăm atât în activitățile
noastre didactice cât şi în cadrul proiectului intermedia Conflux.
Cei care te cunosc, şi sunt convinsă că ei sunt în asentimentul meu, ştiu că în
momentul în care ar avea nevoie de un colaborator şi te cheamă să participi la
un proiect nu vei refuza. În primul rând datorită felului tău generos de a fi,
iar în al doilea rând, toate invitațiile de a “întreprinde” ceva în domeniul artistic
muzical cred că reprezintă pentru tine ceva prea drag pentru a fi lăsat să-ți
scape. Din această perspectivă, a pasiunii tale pentru muzică, doresc să pornim
dialogul nostru. În ce moment te-ai hotărât să studiezi muzica, având în vedere
că eşti
absolvent (1995) al Şcolii Normale Zalău,
specializarea Învăţători?
Ovidiu Iloc: Prin
clasa a X-a deja știam ce îmi doresc. Am început, cu timiditate și mai degrabă sporadic,
studiul. Aveam câteva îndeletniciri muzicale, eram membrul unui cor de cameră,
la Școala Normală studiam vioara (e drept că impropriu, în grup), paralel, ca
autodidact, studiam chitara. Ultimii doi ani de liceu i-am dedicat total
studiului.
E. M.: Preocupările creatoare s-au remarcat încă în anii
studenției – îmi aduc aminte că aveai întotdeauna soluții dintre cele mai
originale la armonie, dar mai cu seamă, mi-a rămas întipărită imaginea ta cu
nelipsita chitară, la care cântai ori de câte ori se termina cursul, interpretând
producții proprii care atrăgeau în jurul tău toți colegii prezenți. Parcă din
acea perioadă datează şi o lucrare pentru violoncel solo, interpretată şi
înregistrată de o colegă de la interpretare muzicală, piesă pe care, personal,
o apreciez în mod deosebit. Exista pe-atunci între tine şi colegii de la
interpretare o colaborare în sensul că ți-au cerut să compui pentru ei? Ați
participat la vreun eveniment (festival studențesc, concerte sau recitaluri) în
acest “tandem” artistic?
O. I.: Și în anii de
facultate am avut câteva inițiative, toate pe cont propriu. Nu atât dintr-un
nonconformism cât din curiozitatea și preaplinul energetic specific vârstei. Ne
asociam între noi, studenți de la muzică și arte. Petreceam timpul împreună,
visam împreună, aveam aceleași preocupări și mirări. Așa am participat, trei
ani la rând, la un festival studențesc organizat în Timișoara, Student Fest,
sau la Festivalul Micul Prinț din Satu Mare. Experimentam și intuiam zone
stilistice absente din programele disciplinelor de studiu, diferite forme
interdisciplinare, cum ar fi, bunăoară, happeningul, performance-ul, muzică
electronică produsă în live și cadrul unui experiment instalaționist pe tema Demoni cu chip de om, în care publicul
era direcționat spre locul desfășurării prin diverse semne afișate prin oraș,
indicii cu rol de momeală. Odată intrat, publicul era închis la propriu în
violența unui spațiu sonor și vizual destinat exorcizării. Publicul a
reacționat fabulos. La final, cu toții erau încremeniți, treceau minute bune și
nu ieșea nimeni din sală. În cele din urmă, la plecare, cu toții au început să
desprindă și să își însușească elemente din modulare afișate pe toată suprafața
pereților de către Adrian Sulyok, student la arte vizuale. „Exorcizarea” se
încheiase cu succes.
E. M. Un eveniment extrem, pe care-l privesc
strict în perimetrul pur artistic-experimental, original şi şocant sub aspectul
concepției şi prezentării, situându-l pe seama aceluiaşi „preaplin energetic
specific vârstei”, după cum spuneai. Vocația te-a
propulsat pe orbita consacrării. Enunț doar două mărturii faptice arătându-ne
cum importante personalități au girat pentru talentul tău: Maestrul Tudor Jarda,
profesorul tău de armonie la Facultatea de Muzică (astăzi Facultatea de Arte) a
Universității din Oradea, care, după ce ai absolvit studiile de licență în 2001
ți-a propus să-i fii asistent şi Maestrul Lászloffi Zsolt, un muzician complex,
compozitor şi dirijor al corului filarmonicii orădene, care, deşi nu te
cunoscuse de multă vreme, a inclus compoziții ce-ți aparțin – Tatăl Nostru, Colinde
– în programul unor concerte ale formației corale pe care o conduce. Ai abordat
mai multe genuri inedite din punct de vedere interpretativ, al categoriei
stilistice, respectiv al zonei de adresare-receptare: pe lângă lucrări corale a
cappella, ai scris muzică pentru teatru, pentru film, animație, intermedia. În
ceea ce priveşte concepția componistică, există direcții stilistice la care ai
aderat? Ce anume iei în considerare atunci când începi să lucrezi? Ți-ai construit
propriul tău sistem de compoziție, abordând jocul ca mijloc de eliberare față
de tot ce “s-a mai spus în muzică” impunându-ți propriile reguli?
O. I.: Cred că lumea
în care trăim, inclusiv lumea muzicală, este epuizată stilistic sau cel puțin
așa o privesc eu. Post-istoria în care ne simțim înglobați parcă a secătuit de
resursa încrederii. Încrederea și credința le găsesc în aceeași zonă a
aceluiași semantism. Astfel că, nu mai credem în marile povești și necrezând în
ele nici nu mai avem curajul de a inventa altele. E drept că marile utopii
politice ale Secolului XX au avut la bază tot povești. În zilele noastre e
periculos să îți manifești aderența într-un fel sau altul. Trăim într-o lume în
care e condamnat tot ce înseamnă nuanță, trăim într-o lume a clișeelor, în care
doar clișeul are drept de a fi nuanțat. În acest context, încerc să mă feresc
pe cât posibil de clișeu, practic în continuare ceea ce îmi aduce bucurie. Iar
când te bucuri, prejudecățile stilistice dispar.
E. M. O perspectivă pe cât de simplă, pe atât de
frumoasă şi totodată promițătoare, asigurându-ne de o bucurie similară în
momentul când ascultăm aceste creații. În legătură cu muzica pentru teatru şi
modalitatea de lucru cu actorii (mari şi mici, având în vedere că te-ai ocupat
şi de compunerea şi pregătirea muzicală a protagoniştilor Teatrului Vienez de
Copii), mărturisesc că am fost impresionată de reprezentațiile la care am
participat şi de înregistrările pe care mi le-ai pus la dispoziție şi remarc că,
în ciuda faptului că majoritatea artiştilor cu care ai colaborat nu au cele mai
elementare studii de muzică, rezultatele au fost cu totul eclatante. Din acest
motiv ştiu că eşti deosebit de solicitat. Împărtăşeşte-ne câteva aspecte din
atelierul tău de creație în ceea ce priveşte o astfel de muzică şi din metodele
adoptate în munca pe care ai desfăşurat-o cu actorii acestor teatre.
O. I.: Complicitatea
mea cu teatrul are rădăcini din perioada liceului. Atunci am realizat, într-o
manieră bazată pe improvizație, muzica spectacolului Iona de Marin Sorescu. Începând de la regizor la actori, cu toții
eram elevi iar producția a fost realizată independent de școală, la Casa de
Cultură din Zalău, unde au avut loc două reprezentații cu sala plină. După
liceu, cel care a regizat spectacolul a intrat la regie în Târgu Mureș, unul
dintre actori a intrat la actorie în București iar eu, am ajuns la Facultatea
de Muzică din Oradea. Colaborarea noastră a continuat și în perioada
studenției. Astfel, în 1999, alături de același regizor Szabó K. István am
lucrat, de această dată într-un cadru profesional mai bine definit, la Teatrul
din Odorheiu Secuiesc, scriind muzica pentru Năpasta, iar în anul următor, Don
Juan, în ultimii ani, această activitate intensificându-se destul de
serios. Munca cu actorii e una care mă stimulează energetic. De fiecare dată e
altfel. În ciuda faptului că aceștia nu au studii muzicale, de multe ori se
poate lucra mai bine cu ei decât cu anumiți muzicieni profesioniști, unii plini
de prejudecăți, alții blazați și fără disponibilitate de implicare energetică.
Însă nu se poate generaliza, sunt cazuri și cazuri.
E. M.: Doresc să te felicit pentru premiul pe care l-ai
obținut la festivalul de la Chicago, în 2012, Non-Equity Jeff Awards, Original
Incidental Music, pentru muzica spectacolului "The Word Progress on My Mother's
Lips Doesn't Ring True" de Matei Vişniec, cu Trap Door Theatre,
invitându-te totodată să ne descrii experiența spectacolului la care ai lucrat,
atât din punctul de vedere al compozitorului, cât şi din cel al membrului în
echipa de artişti ce îi include pe regizorul Szabó K. István, şi actorii de la
Trap Door Theatre, Chicago.
O. I.: Mulțumesc pentru
felicitări. Și pentru mine a fost o surpriză premiul. Nu am mai primit premii
și habar nu am avut cum să mă raportez la el. Nici nu s-a făcut prea mare
tam-tam în presa de teatru din România, deși de acest spectacol, de altfel
nominalizat la Jeff Awards, sunt legate trei nume de artiști români: autorul
piesei Matei Vișniec, regizorul Szabó K. István și compozitorul. De fapt, nici
nu am ajuns în State. Muzica am compus-o la Oradea unde, în paralel, lucram la
un spectacol cu Teatrul de Copii Vienez. Chiar dacă, din cauza distanței cât și
a diferenței de fus orar, comunicarea cu regizorul a fost dificilă, m-am simțit
bine lucrând. Spectacolul e invitat în România, prilej cu care voi reuși să
văd, într-un final, și eu spectacolul. Au fost reprezentații la Festivalul de
Teatru de la Sibiu în data de 14 iunie, în câteva alte orașe din țară – la
Oradea s-a jucat piesa în 24 iunie – precum și la Budapesta și Cernăuți.
E. M.: Ar trebui ca, în ce ne priveşte să acordăm atenția cuvenită valorilor umane de
lângă noi, cel puțin pentru consemnarea reuşitelor înscrise de artiştii noştri
pe alte meridiane. Sunt convinsă că în ce te priveşte, şirul de distincții va
continua. Nu pot încheia fără să-mi exprim curiozitatea referitoare la prezent
şi la proiecte viitoare. La ce anume lucrezi? Sunt perspective de noi
colaborări?
O. I.: Momentan am
început lucrul la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, la spectacolul După melci în regia lui Ovidiu Caiță, în
paralel lucrez la Teatrul Regina Maria din Oradea la musicalul Producătorii. Ambele
spectacole vor avea premiera în septembrie iar din octombrie voi fi la Teatrul
German din Timișoara.
E. M.: Îți mulțumesc, îți doresc multă putere de
muncă şi cât mai multe succese!
