ANUL / YEAR IV NR. 12 / 2014. 01-03
Muzică / Music, Rubrica / Box: Articole -
Studii / Articles – Studies
2014.02.01. Sâmbătă / Saturday Oradea
Sesiunea de comunicări științifice a
Facultății de Arte - Universitatea din Oradea
Autor / Author: Zsolt Garai
Asist.univ. Drd. Universitatea ”Emanuel” din
Oradea
Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea -
Facultatea de Arte
REPLICI CONTEMPORANE ALE
TOCCATEI PENTRU ORGĂ ÎN RE MINOR BWV 565 DE J. S. BACH
CONTEMPORARY
REPLICAS OF J. S. BACH’S TOCCATA FOR ORGUE IN D MINOR BVW 565
Keywords:
toccata, organ, virtuosity, improvisation,
modern language
Cuvinte cheie:
toccata, orgă, virtuozitate, improvizație,
limbaj modern
Abstract:
The well-known work of J. S. Bach entitled Toccata and Fugue in D minor has had a great influence on many
composers along the centuries. The
two contemporaneous works: Ataccot by
Enjott Schneider and To-kka-tes by
Zsolt Garai demonstrate the expressive and suggestive power of the toccata
assigned to Bach, whose impulsivity and richness of ideas continue to bear new
masterpieces.
*
Lucrarea de faţă, precum ne sugerează şi
titlul, doreşte să contribuie, prin evidenţierea caracterului relaţional al
lucrărilor respective, atât de ordin ritmico-metric, melodico-armonic, sau relaţia dinamică,
timbrală, incluzând chiar şi nivelul mijloacelor de expresie, la formarea unor
noi percepţii, imagini asupra celebrei “Toccate
şi fugi în re minor”, BWV 565 de Johann Sebastian Bach. Astfel vom analiza
două lucrări aparţinând repertoriului organistic contemporan: “Ataccot” de Enjott Schneider şi “To-kka-tes” de subsemnatul.
Desigur, principalul mijloc de expresie în
ceea ce priveşte analiza muzicală dialogată, analiza stilistică în general va
fi comparaţia, care, făcând parte din grupul metaforelor se plasează în
apropierea polului metaforic, reprezentând unul din procedeele de generalizare
figurate, bazate pe analogie. Codul comparaţiei se manifestă prin dedublarea
semnificantului figurii, în acest trop întâlnind atât vechiul semnificant, cât
şi pe cel nou[1].
Acest fel de analiză are în vedere patru
criterii importante:
1. modul de zugrăvire - presupune o privire panoramică, de ansamblu (de exemplu toccata în
baroc sau toccata la Bach)
2. curentul sau tendinţa care reprezintă
o formaţie de artişti, în cazul de faţă un grup de creatori, compozitori care
lucrează după unul şi acelaşi program, sau întrebuinţează acelaşi grup de
mijloace de expresie
3. stilul - defineşte, caracterizează o epocă sau o perioadă muzicală
4. stilema - cuprinde componentele definitorii ale stilului (stileme retorice,
comparaţia, oximoronul, chiasmul, aforismul etc.)
Poziţia acestei lucrări este strâns legată de
tematica tezei de doctorat care tratează „Evoluţia genului de toccată în
repertoriul pentru orgă”, fapt care m-a îndemnat să aleg această formă
„tripodică”, fiind compusă din lucrări din perioade diferite, compozitori
diferiţi, dar având unul şi acelaşi nucleu: toccata pentru orgă în re minor a
lui J. S. Bach.
Termenul de ‚,toccată” provine din cuvântul
italian ,,toccare”, „tastare,
tastata” care înseamnă „a atinge, a articula” (în germ.
berühren, span. – tocar, taner, franc. – toucher, engl. – to touch, lat. tangere), astfel
piesele care poartă acest nume vor fi „atinse”, adică cântate pe o claviatură.
În a doua jumătate a secolului XVI-lea, toccata, iniţial pentru lăutişti,
desemna o piesă instrumentală a cărei destinaţie era în primul rând expunerea
dexterităţii tehnice a interpretului pe manual, deseori cu o formă liberă şi
aproape întotdeauna pentru instrument solo cu clape. Structura pieselor consta
din alternarea părţilor omofone, acordice, cu părţi polifonice de virtuozitate,
imitative, folosind game, pasaje rapide, figuraţii, ornamentări. Aceste piese
puteau avea şi denumiri ca: fantasia,
intonazione, prelude.
În Baroc, tiparul toccatei germane constă
într-o succesiune de secţiuni fugate şi non-fugate (mai ales la Buxtehude),
scrise într-un stil improvizatoric. Efectul improvizatoric era menţinut prin
intermediul unei instabilităţi izbutite a fluxului armonic şi prin schimbări
rapide şi neregulate ale direcţiei melodice, cum se întâmplă şi în cazul
toccatei în re minor de Bach. Caracterul capricios, exuberant al toccatelor era
adeseori intensificat datorită aspectului de virtuozitate, având de multe ori
rolul de a demonstra atât virtuozitatea şi abilităţile tehnice şi
interpretative ale organistului cât şi posibilităţile tehnice ale orgii.
Toccata
şi fuga în re minor, BWV 565 se impune prin caracterul
ei liber, fantezist, improvizatoric, prin multitudinea elementelor sale
retorice, care o plasează în topul celor mai cunoscute şi îndrăgite piese
pentru orgă. Ea a fost compusă probabil la Weimar, înaintea anului 1708, ca o
continuare a tradiţiei nord-germane. Prin îndrăzneala atacurilor, utilizarea
pauzelor, abundenţa armonică şi scriitura concentrată se apropie de marile
lucrări ale lui Buxtehude.
În pofida notorietăţii sale legendare pe care
această lucrare a dobândit-o în secolele trecute există totuşi păreri
contradictorii în ceea ce priveşte originea sa şi perioada în care a fost
compusă. Este vorba probabil de o piesă scrisă pentru vioară solo, original în
sol minor, transcrisă mai târziu pentru orgă de Bach sau de către un discipol
al său[2].
O analiză mai profundă a tehnicii de
compoziţie ne pune în situaţia de a formula câteva întrebări sceptice: oare
Bach este cel care a compus această piesă? Dacă nu el, atunci cine? Pentru ce
instrument a fost gândită iniţial? Din ce perioadă datează această piesă?
Într-adevăr, dacă privim în ansamblu muzica tânărului Bach, cu greu găsim o
perioadă în care am putea plasa această piesă. Deşi întrebarea referitor la
autorul acestei piese rămâne tot fără răspuns; un lucru însă este cert: stăm în
faţa unei lucrări a cărei impulsivitate şi putere de sugestie a putut
impresiona atât ascultătorul, interpretul cât şi compozitorii de-a lungul
atâtor generaţii.
Impresionat a fost şi organistul şi
compozitorul german Enjott Schneider (* 1950) care a transcris Toccata în re minor pentru orgă de J. S.
Bach într-o versiune retrogradă cu 14 lovituri de timpani ad libitum,
denumind-o în mod logic şi sugestiv Ataccot.
Prima audiţie a avut loc în interpretarea autorului la orga bisericii
Sfântul Paul din Freiburg la data de 7 martie 1982.
Această lucrare admirabilă, deşi cântată în
mod retrograd aproape cu sunet de sunet, îşi păstrează specificitatea
caracteristică operelor lui Bach. Lucrările altor compozitori poate şi-ar
pierde forma şi caracterul bine individualizat în urma unor asemenea inversări,
transformări, dar stilul unic al lui Bach se păstreză veşnic, irevocabil – o
Fiinţă, care este sărbătorită prin cele paisprezece lovituri patetice de
încheiere ale timpanului. Numărul loviturilor timpanului acordat în Re coincide
cu numărul ordinii alfabetice a numelui lui Bach după cum urmează: B[Si b] = 2, A[La] = 1, C[Do] = 3, H[Si] = 8. Această „semnătură” a
timpanului poate fi cântată[3]
în acceaşi măsură atât de către organist cât şi de către registrant, încheind
deodată cu sunetul La2 al orgii. Este de remarcat faptul că numărul intrărilor
timpanului coincide cu numerele din Şirul lui Fibonacci, ordinea primelor două
numere fiind în acest caz schimbată: 2, 1, 3, 8.
Ex. muz. 1
Cea de-a doua lucrare se intitulează To-kka-tes şi a fost compusă în 2006 de
subsemnatul. Prima audiţie absolută a avut loc în cadrul unui recital în
Studioul de orgă al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca în
interpretare personală în data de 6 mai 2008. Lucrarea se bazează aşadar tot pe
celebra Toccată în re minor a lui
Bach şi împrumută câteva elemente de construcţie formală şi de agogică,
păstrând tipul fantezist cu articulaţie de toccată a originalului, însă
transformată şi dizolvată atât pe plan structural cât şi morfologic. Titlul[4] sugerează prin silabele
despărţite prin liniuţe denumirea unor note: To = Do, kka = La şi tes = Es, adică Mi bemol, sunete care
se aud la început sub forma unui motto şi apar pe parcursul întregii lucrări
mai ales în partida basului, la pedalier.
Atât Toccata
în re minor de Bach - cu puterea ei sugestivă şi impunătoare, cu caracterul
improvizatoric, fantezist – cât şi lucrarea, mai teoretică a lui Schneider,
urmărită în sensul „D’al Fine a Capo”, şi care dă sentimentul unor călătorii în
timp, încheiând în cele din urmă cu o încercare de a reda într-un limbaj modern
acea stare de nelinişte, de căutare, de ezitare care este atât de
caracteristică acestui gen – credem că au şi vor avea un impact pozitiv şi
rodnic asupra auditoriului avizat sau neavizat, provocând o rezonanţă armonică
plăcută, o întinerire a bătrânei „Toccate în re minor”.
Bibliografie:
*** Dicţionar de mari muzicieni, Larousse,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;
*** Die Musik in Geschichte und Gegenwart,
Vol. IX, Bärenreiter Verlag, Stuttgart, 1998;
*** The New Grove Dictionary of
Music and Musicians, Grove, Oxford University Press,
London, 2001;
Angi, Ştefan, Prelegeri de estetică muzicală, Editura
Universităţii din Oradea, Vol.II., Tom 1, pg. 274.;
Beckmann, Klaus, Repertorium Orgelmusik 1150-1998, Schott
Edition, Mainz, 1999;
Gillespie, John, Five centuries of keyboard music, Dover
Publications, Inc. New York, 1972
Williams, Peter, BWV 565: A toccata in d minor for organ by
J. S. Bach?, Early Music, iulie 1981, pp. 330 – 37.
[1] Ştefan Angi, Prelegeri de estetică muzicală, Editura Universităţii din Oradea,
Vol.II., Tom 1, pg. 274.
[2] Peter Williams, BWV 565: A toccata in d minor for organ by J. S. Bach?, Early
Music, iulie 1981, pp. 330 – 37.
[3] Este menţionat în paranteză de autor
caracterul rapsodic al intrării timpanului (rapsodisch eingeworfen).
[4] Titlul To-kka-tes s-a născut în
urma unor transformări fonetice şi sugestii asociative între rădăcinile
cuvântului de toccată şi denumirea sunetelor Do, La, Mib, ele urmând să
devină un citat.
