Friday, May 30, 2014

DIVIZIUNILE ARTEI. ARTĂ ȘI MEȘTEȘUG

ANUL / YEAR IV / NR. 13 / 2014. 04.-06.
Arte vizuale / Visual arts
Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles - Studies
2014.05.30 Vineri / Friday - ora / h.10:00
Oradea, Sesiunea de comunicări științifice a Facultății de Arte - Universitatea din Oradea

Autor / Author: Corina Andor
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte

DIVIZIUNILE ARTEI. ARTĂ ȘI MEȘTEȘUG

Key words:

art, craft, applied arts, design, textile art, material, technique

Abstract:

To divide art in major arts and minor arts in these days can be a difficult problem given the variety of forms in the contemporary art discourse. To conceive objects and to make objects, the intellectual practice and the plebeian character of manufacturing are aspects that can be regarded as opposites or go further and find them in a mutually informative relationship. The article looks in the relation between arts and crafts, technique and art object.

*
Comparaţia diferitelor diviziuni ale artei între ele a fost întotdeauna teritoriu de confruntări pasionale. Părerile sunt foarte diverse de la o extremă la alta - de la ideea că artele sunt iremediabil diferite şi desigur unele mai bune decât altele până la aceea că toate artele sunt, de fapt, una, iar diferenţele sunt doar superficiale.
O parte din problemele ”divorţului” contemporan arte aplicate - arte plastice se datorează separării ,,ideii“ de activitatea de ,,a face obiecte“ undeva în a doua parte a secolului al XX-lea şi considerarea creativităţii ca atribut mental care precede sau poate fi separat de cunoaşterea modului în care se fac lucrurile.[1] Este perioada în care poţi lua obiecte şi să le prezinţi ca artă, ceva poate deveni artă dincolo de a fi fost conceput ca atare şi atunci de ce să mai faci obiecte? În plus există presupunerea că tehnologia în plin avânt va înlocui meşteşugul, lucru chiar valabil în unele arii. Astfel, paracticanţii meşteşugurilor s-au găsit în situaţia de a fi admiraţi, dar nu ca ceilalţi artişti şi într-o poziţie destul de ambiguă şi faţă de consumatorii care nu prea reuşesc să le găsească un loc potrivit între producţia artistică şi cea industrială.
Artele aplicate sau meşteşugurile sunt astfel un teritoriu problematic datorită ambivalenţei sale, iar în cultura modernă târzie în sfera lor intră preocupări destul de diverse, al căror tablou fac încercarea de definire exasperantă după cum conchide Peter Greenhalg care optează pentru prezentarea artelor aplicate ca un set fluid de practici, propuneri şi poziţii care se schimbă şi se dezvoltă uneori rapid şi sunt parte vitală a culturii vizuale[2]
Având în vedere multitudinea de texte relativ recente care pretind ştergerea graniţelor dintre arte e cel mai probabil că acest lucru nu s-a întâmplat. Într-un fel e firesc; e vorba de lucruri diferite şi sunt diferite nu neapartat ca fond cât ca punere a accentului pe un aspect sau altul. În schimb, în comparaţie cu formele tradiţionale de artă, este evident că practici, tehnici, materiale din sfera artelor decorative au fost incorporate în formele artei contemporane, după cum şi reciproca este valabilă. [3] În istoria artei însă a fost mereu aşa. O alunecare a unui fel de artă în favoarea alteia nu e ceva nou şi nici uşor de explicat după cum arată capitolul trei al cărţii lui Peter Dormer Culture of Craft[4] în care este expus declinul orfevrăriei şi emailului prin secolul al XII-lea în favoarea artelor care privilegiau figuraţia, cum ar fi pictura şi sculptura. Generaţii întregi nu au mai gustat lucruri care încântau pe cele anterioare. A fost o trecere de la senzual spre intelectual după cum arată autorul, criterii după care şi azi arta poate fi despărţită de meşteşug.
Totuși, chiar dacă izgonirea frumosului din artă a fost mult dorită în secolul al XX-lea, decorativul, senzualul, plăcerea estetică provocată de un obiect de artă, intenţionat sau nu, nu poate fi eliminată cu totul.
”Momentul adevărului în hedonismul estetic este întărit prin aceea că în artă mijloacele nu se epuizează pur şi simplu în scopuri. În dialectica celor două, mijloacele pretind mereu un fel de autonomie, şi anume una mijlocită. Prin ceea ce procură satisfacţie sensibilă se încheagă apariţia care este esenţială pentru opera de artă. Cu cuvintele lui Alban Berg, faptul că forma nu lasă să se vadă cuiele şi nici să miroasă cleiul cu care este confecţionată, reprezintă un crîmpei de obiectivitate; iar dulceaţa expresiei multor piese mozartiene evocă delicateţea vocilor omeneşti. în opere importante, ce fac să strălucească prin arta lor senzualitatea, aceasta se spiritualizează la rândul ei, şi invers, detaliul abstract, oricît de indiferent vizavi de apariţia sensibilă, cîştigă prin spiritul operei strălucire senzuală. Se întîmplă uneori ca opere de artă, în sine complet constituite şi articulate, să tindă post festum, datorită structurii limbajului lor formal, a se converti în ceea ce procură satisfacţie sensibilă.”[5]
În cultura vestică practicile intelectuale au fost într-o mai mare sau mai mică măsură mereu opuse caracterului plebeu al muncii, dincolo de separaţiile de clasă socială, dualitate de felul spirit - materie, practică şi discurs ale căror elemente, deşi aparent opuse se află într-o relaţie mutual informativă.
Teritoriul comun al artelor este tocmai faptul că în majoritatea cazurilor se produc obiecte, (e adevărat însă că numai o parte a artei contemporane produce obiecte, sau obiectele trec în plan secund) cu scopuri şi discursuri diferite. În cazul artelor aplicate aceste obiecte au o funcţie utilitară şi adesea o componentă decorativă. În arta contemporană există şi reversul, forme care expun tocmai materialul şi procesul.
Meşteşugul, modul de a produce obiecte implică în cea mai mare parte a cazurilor munca manuală şi un ansamblu de tehnici prin care materialul capătă forma dorită. Anumite forme ale picturii presupun cel puţin la fel de mult meşteşug ca şi marchetăria spre exemplu. În aceste cazuri în care imaginea devine partea cea mai importantă (cum ar fi pictura figurativă spre exemplu) atât materialul, cât şi meşteşugul incorporat trec însă în plan secund, devin invizibile la fel ca şi complicata tehnologie în cazul artei video.
Implicarea directă în lucrul cu materialul dincolo de distincţia artă - meşteşug este o componentă importantă în evoluţia umanităţii şi, în ultimă instanţă, o modalitate de cunoaştere. A face ceva nu e totuna cu a înţelege principiul din spatele acţiunii. Pentru că asta se întâmplă în fiecrare individ este considerată o formă de cunoaştere locală diferită de cunoaşterea generală - şi chiar aici se poate insera exprimarea directă în material - valorizarea exprimării personalităţii prin ,,atingerea,, materialului. În plus, măiestria în lucrul cu materialul, chiar în cea mai tradiţională formă de stăpânire a unui meşteşug este în ultimă instanţă o formă de aprofundare a cunoașterii.
A pleda pentru implicarea fizică, pentru lucrul cu materialul şi pentru dobândirea măiestriei nu este un lucru de la sine înţeles. Aici apar aspecte legate de tradiţie, reguli, originalitate, autonomia artistului, autoexprimarea. Se poate susţine că desăvârşirea se poate atinge doar prin împletirea cunoaşterii principiilor cu cea prin experienţă, a experienţei interioare cu experienţa dobândită prin simţuri, deplângând faptul că recent artiştii caută rezultate rapide şi cunoştinţele meşteşugului au devenit marginale în umbra Minimalismului, Conceptualismului şi Expresionismului Abstract.
De cealaltă parte avem chiar artişti care susţin că ,,Pur şi simplu cel mai interesant este să foloseşti o tehnică pe care nu o cunoşti şi să construieşti forme pe care nimeni nu le cunoaşte. Meşteşugul şi rutina schilodesc un artist. Aceştia sunt duşmanii săi.“[6]
Însă o întreagă generaţie de artişti, generaţie căreia îi aparţin şi ,,clasicii“ artelor textile, a valorificat pozitiv implicarea fizică în lucrul cu materialul, efortul în numele artei. De exemplu Marie Jo Lafontaine (care a abordat arta ţesutului doar în prima parte a carierei) se descria pe sine ca o maşină umană, o extensie a războiului de ţesut. Lafontaine îşi baza abordarea pe presupunerea că eforturile ei extreme vor încărca ţesăturile sale cu o energie pe care spectatorul o putea experimenta la nivel fizic.[7]
La o privire mai atentă nici una dintre aceste poziţii nu poate fi susţinută până la capăt. În arta contemporană este adevărat că accentul s-a mutat, în cea mai mare parte a formelor ei de pe ,,a face obiecte“ pe ,,a concepe obiecte“. Însă în orice formă de materializare sunt necesare anumite cunoştinţe despre cum se poate opera cu materialele chiar dacă prin comparaţie cu maeştri în diverse meşteşuguri acestea pot părea superficiale, iar unii artişti care par a fi necunoscători nu sunt chiar aşa (nu se poate spune că Magdalena Abakanowicz nu ştie să ţeasă), după cum alţii recurg la specialişti (cum ar fi Jeff Koons).
Cât despre presupusa contradicţie dintre tehnică şi creativitate sau exprimarea sinelui se poate spune acelaşi lucru, pentru a te putea exprima cu ajutorul unui material trebuie să cunoşti acel material şi, adesea, a cunoaşte un material înseamnă a acţiona asupra lui, a-l experimenta şi chiar aici intervine şi ceea ce se numeşte tehnica. Însă la a cunoaşte un material se poate ajunge şi altfel decît stăpânind în mod tradiţional un meşteşug. Nu se poate spune că Pollok era tocmai un necunoscător în pictură, chiar dacă nu în acelaşi sens sau măsură ca Rembrant; este vorba despre altceva dar acest altceva nu înseamnă neaparat o lipsă a legăturii cu materialele şi posibilităţile prin care acestea pot fi făcute parte a unui discurs.
Între meşteşug şi creativitate nu se poate pune nicidecum semnul egalităţii şi din acest punct de vedere diferenţa este mai uşor de imaginat dacă ne gândim la cum învăţământul de artă este diferit de ucenicie (dar nu a fost mereu atât de diferit) într-un context de schimbări de priorităţi. Noua tapiserie, noua ceramică, noua bijuterie arată înflorirea ideilor conceptuale pe lângă şi uneori în loc de consideratiile de folosire sau cele decorative. Creativitatea împinge spre nou pe când meşteşugul presupune o serie de norme relativ neschimbate în timp, chiar dacă este vorba despre meşteşug ca parte a unor forme tradiţionale de artă - pictura, sculptura.
În ceea ce priveşte funcţia utilitară a obiectelor ca şi piedică în intrarea acestora în sfera artei, ceasta se dovedeşte o chestiune relativă. De la primul ready made, la valorizarea artei primitive până la ultimele tendinţe în design funcţia s-a dovedit o trăsătură care se poate retrage uşor în plan secund sau cu totul din obiect. În paralel se poate urmări relativitatea şi investirea imaginară a obiectelor funcţionale după cum o face Jean Baudrillard în Sistemul obiectelor de exemplu.[8]
Cîştigătorul premiului Turner în 2007 Grayson Perry a găsit că olăritul poate fi un mijloc potrivit pentru exprimarea ideilor sale despre gen şi societate tocmai din cauza modului în care inocentul şi umilul ulcior poate căpăta un scop şi poate să transmită ceva.[9]
Există numeroase produse de design cu discursuri care transced funcţionalismul - să dăm un singur exemplu obiectele Hellei Jongerius. Obiecte hibride care într-adevăr par să fie la locul lor într-un birou datorită părţii de jos asemănătoare scaunelor, au părţile superioare, chiar acolo unde ai aştepta să vezi şezutul şi braţele scaunului, neaşteptat alcătuite din forme care fac aluzie la lumea animală şi la universul domestic în acelaşi timp. Aceste stranii creaturi de birou combină raţionalitatea şi imaginaţia ca şi cum acestea ar fi calităţi care întotdeauna şi evident aparţin împreună.
Obiecte hibride, Office Pets nu doar oferă ocupanţilor unui birou o posibilitate de evadare relaxantă din strânsorile strictei organizări a muncii, ci reprezintă un nou stadiu în design. În ultima jumătate a secolului XX chiar termenul ,,funcţionalitate“ şi-a pierdut înţelesul obişnuit. Designul contemporan e preocupat de imagine, context, înţelesuri şi mesaje mai degrabă decât utilitatea şi folosinţa imediată. Aceste schimbări apropie mai degrabă designerii de sfera artei, însă cu toate acestea Jongerius se consideră mai degrabă designer şi nu artist: ,,Exprimăm ceea ce suntem prin mobilă, dispozitivele şi accesoriile cu care ne înconjurăm în fiecare zi. Nu prea are rost să facem o distincţie fundamentală între aceste lucruri diferite. Toate, în felul lor sunt în mod necesar funcţionale.,,[10]



[1] Peter Dormer (editor), The Culture of Craft, Manchester University Press, Manchester, 1997, p. 18.
[2] Peter Greenhalg, (editor), The Persistence of Crafts, A&C Black, London, 2002, p. 1.
[3] Grace Lees-Maffei, Linda Sandino, Dangerous Liaisons. Relationships between Design, Craft and Art, în Journal of Design History, Vol.17, No. 3, 2004, la http://jdh.oxfordjournals.org/cgi/reprint/17/3/207.
[4] Peter Dormer (editor), The Culture of Craft, Manchester University Press, Manchester, 1997.
[5]Theodor W. Adorno, Teoria estetică Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005, p.12.
[6]Magdalena Abakanovic, 1975 în Abakanowicz, Műcsarnok, Budapesta, 1988,p. 137.
[7] apud http://www.citythoughts.org/award/ellie_vossen/english/RvdLinden.htm.
[8]Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Editura Echinox, Cluj, 1996.
[9] http://www.independent.co.uk/news/people/profiles/passedfailed-an-education-in-the-life-of-grayson-perry-turner-prizewinning-artist-788341.htm.l
[10] http://www.jongeriuslab.com.