Friday, August 1, 2014

THE TEACHER SIGISMUND TODUŢĂ

ANUL / YEAR IV / NR. 14 / 2014. 07-09
Muzică / Music, Rubrica / Box: Articole - Studii / Articles – Studies
2014.08.01. Vineri / Friday Oradea

Autor / Author: Delia Roman
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-roman-delia.html
Redactor / Editor: Anca Spătar
Lect.univ. Dr. Universitatea din Oradea - Facultatea de Arte
http://almanah-euterpe.blogspot.ro/2010/10/index-spatar-anca.html

 

SIGISMUND TODUŢĂ, EDUCATOR 

Keywords : transylvanian school of music, doctoral thesis, Sigismund Toduţă composer
Cuvinte cheie: școala muzicală tansilvăneană, teză de doctorat, compozitorul Sigismund Toduță

Abstract: The Teacher Sigismund Toduţă was the founder of the composition school in the transylvanian cultural space. His personality was very complex. He was in the same time composer, teacher of musical forms, conterpoint, harmony, composition, was the director of the Consevatorium Gh.Dima, of the Filarmonic Orchestra from Cluj-Napoca, musicologist. He was also the first Ph. D. in music and the leader of the doctoral studies in Roumania.
Rezumat: Profesorul Sigismund Toduță a fost fondatorul școlii de compoziție în spațiul cultural transilvănean. Personalitatea sa a fost foarte complexă. A fost în același timp compozitor, profesor de forme muzicale, contrapunct, armonie, compoziție, a fost directorului Conservatorului ”Gh. Dima”, a Orchestrei Filarmonice din Cluj-Napoca, muzicolog. De asemenea, a fost primul doctor în muzică și conducător de doctorate din România.
*
Compozitor, muzicolog, manager de instituţii de cultură, şi nu în ultimul rând model uman, Sigismund Toduţă va rămâne în conştiinţa posterităţii ca un exemplar „făuritor de şcoală”[1]

Metodologia sa analitică şi didactică, viziunea sa estetică largă, înţelegerea cuprinzătoare a tuturor stilurilor muzicii au condus la făurirea unei optici care „sintetizează convingător naţionalul cu universalul”[2]. Această viziune a fost împărtăşită generaţiilor de compozitori şi muzicologi care au fost „educaţi” muzical” de către maestru. Nu oricine însă poate fi „făuritor de şcoală”, nu oricine poate cumula calităţile de model atât în ceea ce priveşte creaţia cât şi particularităţile personalităţii umane.

S.Toduţă s-a impus ca un lider prin autoritatea pe care i-o confereau recunoaşterea valorii întregii sale creaţii sale, precum şi distincţia, erudiţia, calitatea şi profunzimea discursului pedagogic.

Solida sa educaţie muzicală începută la conservatorul clujean între 1931-1933, cu profesorul său de compoziţie Marţian Negrea care i-a împărtăşit tehnicile creaţiei muzicale precum şi dragostea pentru folclorul românesc[3], a fost completată cu studiile de muzicologie şi compoziţie[4] la Instituto pontificio di musica sacra, din „oraşul sfânt”, Roma.

Activitatea sa pedagogică începe după întoarcerea sa în ţară. După Dictatul de la Viena care a obligat pe o parte din intelectualitatea românească să părăsească ţinuturile nordice ale Transilvaniei, o vreme, între 1939 şi 1942, ocupă postul de profesor de muzică la Liceul Sfântul Vasile cel Mare din Blaj ca succesor, după 30 de ani de profesorat al ilustrului compozitor Iacob Mureşianu, timp în care ia contact cu multe dintre creaţiile compozitorilor înaintaşi. Devine apoi asistent‑corepetitor la Conservatorul la care s‑a format şi care, însă, din cauza celui de‑al doilea Război Mondial, a fost mutat, pentru câţiva ani la Timişoara. În paralel, talentul pianistic al lui Toduţă i-a asigurat angajarea în calitate de corepetitor la Operele din Cluj şi Timişoara, dar munca de corepetitor nu l‑a mulţumit.

Perioada 1945‑1949 a reprezentat pentru Sigismund Toduţă mutarea centrului său de activitate înspre domeniul managerial, ca secretar artistic al Filarmonicii „Ardealul” din Cluj‑Napoca, devenită mai târziu actuala Filarmonică de Stat „Transilvania”.

Din 1946 începe adevărata sa carieră pedagogică la Conservatorul de Muzică şi artă Dramatică din Cluj-Napoca. De acum şi până la sfârşitul vieţii sale, Toduţă  va preda, pe rând, teorie‑solfegiu‑dictat muzical, în perioada 1946‑1949, armonie, contrapunct şi fugă, forme şi compoziţie între anii 1949‑1955 şi exclusiv compoziţie din 1955 până în 1973, după care a devenit profesor consultant la aceeaşi instituţie.

În perioada 1962‑1965, Sigismund Toduţă a fost investit cu funcţia de rector al Conservatorului de Muzică “Gh. Dima” din Cluj, după care a preluat funcţia de şef de catedră la catedra de Compoziţie a Facultăţii Teoretice din Cadrul Conservatorului de Muzică “Gh. Dima”, până în 1973.

Între anii 1971‑1974, maestrul Sigismund Toduţă a ocupat funcţia de director al Filarmonicii de Stat din Cluj-Napoca, muncă pe care a îngemănat‑o cum nu se putea mai bine cu activitatea sa pedagogică, cu cea de îndrumător ştiinţific al lucrărilor de doctorat în stilistică muzicală şi cea de dirijor.

Pe parcursul întregii sale activităţi, Sigismund Toduţă a fost invitat să participe la numeroase concursuri de compoziţie în calitate de membru sau de preşedinte al juriului la Praga, Varşovia, Bucureşti, Bruxelles, fiind distins el însuşi cu numeroase premii pentru întreaga sa creaţie şi activitate în domeniul muzicii.

Sigismund Toduţă s‑a făcut remarcat în conştiinţa componistică naţională odată cu decernarea premiului II de compoziţie “George Enescu ”, în 1940, pentru lucrarea sa Variaţiuni simfonice pe o temă populară. Trei ani mai târziu i s‑a acordat premiul “Kremer” pentru ciclul de lieduri pe versuri de Mihai Eminescu. În 1953 este distins cu Premiul de Stat pentru Concertul de coarde nr. 1, două sonate instrumentale şi pentru Simfonia I, pentru ca în 1954 să i se acorde Ordinul Muncii clasa a III‑a şi în 1957 să devină Maestru Emerit al Artei.

Au urmat Ordinul Muncii clasa a II‑a (1964), Ordinul Meritul Cultural clasa a II‑a şi apoi clasa I (1969) şi Premiul Uniunii Compozitorilor pentru lucrarea teoretică Formele muzicale ale barocului, în 1973. Colecţia sa naţională de premii se va îmbogăţi în 1976 cu Premiul Uniunii Compozitorilor pentru Simfonia a V‑a şi va fi încununată cu Premiul “George Enescu ” al Academiei Române în 1974, pentru balada‑oratoriu Mioriţa.

Din 1946 şi până aproape de sfârşit, destinul său s-a împletit cu cel al Conservatorului clujean, unde a profesat la început în calitate de profesor de armonie, contrapunct, fugă, şi constant, ca profesor de compoziţie, transmiţând cu generozitate cunoştinţele sale multilaterale şi experienţa sa compoziţională, muzicologică şi umană studenţilor săi care-i poartă o pioasă amintire şi o adîncă recunoştinţă materializată anual în Concursul, Toduţă, Simpozioane şi Concerte comemorative.

A educat în domeniul compoziţiei 15 generaţii de tineri aspiranţi la „gloria muzicală” majoritatea compozitori şi / sau dirijori care au devenit nume importante în peisajul muzicii româneşti ca: Liviu Comes, Erwin Junger (Israel) Vasile Herman, Cornel Ţăranu, Emil Simon, Csiky Boldizsar, Peter Vermessy, Dan Voiculescu, Hans Peter Türk, Valentin Timaru, Gabriel Iranyi, Orban Györgi (Ungaria), şi care, la rândul lor, sunt dascăli de renume mondial ducând mai departe principiile şi valorile artistice de substanţă implantate de S.Toduţă la clasa de compoziţie a conservatorului clujean.

În privinţa metodelor sale pedagogice discipolii săi, Hans Peter Turk şi Dan Voiculescu amintesc un scop dublu: însuşirea meşteşugului tehnic al marilor epoci ale trecutului dar şi exprimarea individualităţii creatoare. „Metodologia sa dezvolta tehnica componistică pe baze stilistice şi urmărea constant articularea ei cu criteriul formal. Pornind de la formele mici ale Barocului... modalităţile de construcţie şi evoluţie, parcurgea apoi exprimarea acestor forme la nivelul clasicismului vienez (Mozart, Beethoven) şi romantismului (Schumann, Brahms), şi primei părţi a secolului XX, Debussy, Ravel, Bartok, Enescu etc), În paralel discipolul prezenta analize similare şi exerciţii în stil a căror critică amănunţită era în măsură să demonstreze gradul în care problematica dată a fost însuşită. Principiul evolutiv-stilistic se păstra şi la nivelul creşterii întinderii şi a dificultăţii formale; parcurgea astfel rondo-ul variaţiunea şi sonata cărora le afecta timpul de studiu corespunzător. De fiecare dată, evoluţia era adusă până în pragul epocii moderne, unde elevului i se deschide calea exprimării personale”.

Cei doi discipoli semnatari ai studiului consideră această metodă ca fiind „ideală” deoarece ea formează gândirea tânărului compozitor, exclude improvizaţia, şi deschide perspectiva unei creativităţi „direcţionate „ către valorile universale ale muzicii. De curând compozitorul H. P. Turk a adus în atenţia lumii muzicologiei existenţa a Şase miniaturi seriale (con alcune Licenze[5]) stil în care aceste lucrări sunt unicate în ansamblul creaţiei sale. Autorul subliniază la sfârşitul articolului faptul că, aceste miniaturi ar fi putut servi compozitorului în a-şi demonstra sieşi şi studenţilor săi în ce măsură i-ar putea servi în „creaţia proprie şi / sau, dacă este cazul, să familiarizeze studenţii clasei de compoziţie cu acestă orientare stilistică. Faptul că în ambele ipoteze a răspuns cu nu, este expresia unei negări fără echivoc adresată dodecafoniei.”[6]

Totuşi diversele orientări spre muzica de avangardă, serial-modală a discipolilor probează dimensiunea libertăţii de expresie pe care maestrul o încuraja la discipolii săi.

S. Toduţă a fost un model şi prin activitatea sa muzicologică şi componistică: a scris 18 studii, eseuri, analize, a susţinut emisiuni de radio şi televiziune, conferinţe, concerte lecţii.

Una dintre contribuţiile esenţiale în afara educării generaţiilor de studenţi, a fost şi conducerea a nu mai puţin de 13 lucrări de doctorat în condiţiile unui număr extrem de redus de locuri (câte unul pe an). Au semnat lucrări de o importanţă fundamentală pentru muzicologia românească: Romeo Ghircoiaşiu, Gheorghe Firca, Gheorghe Ciobanu, Cornel Ţăranu, Vasile Herman, Ilona Szenik, Hans Peter Turk, Dan Voiculescu, Valentin Timaru, Constantin Râpă, Octavian Nemescu, Eduard Terényi.

Prin toată această prolifică activitate, S. Toduţă rămâne în conştiinţa posterităţii şi a oamenilor pe care i-a format ca un model şi lider, creator de şcoală muzicală.

 

 

Bibliografie:

Herman, Vasile, Formă şi stil în creaţia compozitorului Sigismund Toduţă, în Studii toduţiene, Editura Media Musica, Cluj-Napoca, 2004;

Roman, Delia, Elemente de limbaj şi stilistica interpretării liedurilor lui Sigismund Toduţă, Editura Risoprint, 2008;

Türk Hans- Peter, Şase miniaturi seriale (con alcune Licenze) de S. Toduţă, în Lucrări de muzicologie, vol. XII, Cluj-Napoca, 2008;

Voiculescu, Dan - Türk Hans- Peter, Sigismund Toduţă şi şcoala componistică clujeană, în Lucrări de muzicologie, vol. 15, Cluj-Napoca, 1984




[1]Vasile Herman, Formă şi stil în creaţia compozitorului Sigismund Toduţă, în Studii toduţiene, Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2004, pg. 17
[2] idem
[3] Studiază pianul cu Ecaterina Fotino Negru, de la care îşi însuşeşte o tehnică de virtuozitate.
[4] La Academia Santa Cecilia din Roma studiază cu Ildebrando Pizzetti, compoziţie, şi cu Alfredo Casella, pian.
 
[5] Lucrare susţinută în cadrul Simpozionului  Centenar S. Toduţă. 2008, şi publicată în vol. XII de studii de muzicologie, la ed. MediaMusica Cluj-Napoca 2008
[6] Idem, pg. 92